Noaptea aceea din zi

- Mulţumesc, păstraţi restul! Ies din taxi cu o mină surâzătoare, taximetristul- un tâtăr necioplit şi singuratic- mi-a făcut curte până la destinaţie. Ce noutate, îmi spuneam! Îmi aşez rochia pe lângă corp, se ridicase ostentativ, dezvelindu-mi picioarele şi lăsând să mi se vadă un pic din jartieră. Ştiam numărul de la interfon, era 53, mi-l notam de fiecare dată în palmă ca să nu formez 35. - Eu sunt! – uşa de la bloc se deschide şi o împing cu greutate. Liftul mă aştepta. Mă lipisem de peretele cu glinda şi simţeam cum îmi bate inima din ce în ce mai tare. Andrei mă aştepta la uşă, zâmbind. I-am spus că sunt veselă şi că mi-era dor de apartamentul ăsta micuţ şi boem, în care miroase a muzică de la o poştă. Eram singuri. Vinul roşu aştepta să fie deschis pe masa din sufragerie, o ţigare afuma de una singură o scrumieră plină, iar muzica nu contenea să încarce camera cu lumină, aşa cum era întotdeauna acolo. - Hai să-ţi arăt ceva! îmi spuse el, cu emoţiile unui copil care urmează să recite o poezie. A oprit muzica şi s-a aşezat în faţa clapei, cu spatele la mine. Sorbeam din paharul de vin ca şi când aş fi băut ambrozie. Obrajii mi-au luat foc. Ştiam ce avea să urmeze, deşi nu se mai întâmplase vreodată până atunci, dar vai, de câte ori nu mi-am imaginat... De la primele acorduri am ştiut- Thinking of you- piesa lui pe care o ascultasem înnebunită şi cu el, şi singură, şi pe Ipod şi pe telefon- oricum şi oriunde. Sunetele senzuale ale acestui orgasm cu esenţe de jazz, m-au făcut să-mi aprind o ţigare, să închid ochii şi să mă gândesc la prima dată când ne-am întâlnit. Îi zisesem că e arogant şi că nu mă epata deloc. De fapt, mai tare îmi plăcuse de prietenul lui care îmi oferise geaca de piele după minunatul lor concert. Era târziu şi mi-era frig, mă făcusem mică în geaca aceea uriaşă şi stăteam faţă în faţă cu el. Mă interoga, mă plăcea, la sfârşit_după jumătate de bere băută pe fugă_ îmi lasă numărul de telefon. „Sună-mă când ajungi în Bucureşti, fată friguroasă!” În Bucureşti am întâlnit parcă, un alt om- un bărbat cu care împărtăşeam atât de multe lucruri şi gânduri frumoase, un bărbat atent şi grijului. Un artist pe care un alt artist îl simţea atât de special sufletului său. Ne-am iubit fără să respirăm, de fiecare dată altfel, cu altă energie, cu altă dorinţă. Ne-am iubit fără să ne-o spunem vreodată. Doar că ne eram dragi unul altuia. Am refuzat să vin în apartament prima dată. L-am rugat să mă ducă acasă. Azi râde de mine, dar nu eram speriată, băusem cam mult- ăsta era adevărul. Clapele se auzeau languros, simţeam cum o atinge pe fiecare în parte, ca şi când mi-ar atinge pielea. Cânta ca şi când am fi făcut dragoste. Se apleca cu toată greutatea pe clape, se ridica încet, îşi întorcea capul şi-i vedeam ochii închişi şi pleoapele strângându-se. Îl simţeam atât de aproape şi atât de sincer. Simţeam cum, printre acordurile minunatului jazz, se aude Te iubesc, copilo! M-am dus lângă el, mi-am încolăcit braţele în jurul gâtului lui şi l-am sărutat fugitiv pe gât. Piesa se sfârşea, lumina camerei părea din ce în ce mai difuză. Televizorul dezordona nişte imagini mute. S-a ridicat şi m-a luat în braţe. Nu ne mai văzusem de câtva timp. Asta era frumuseţea noastră. De fiecare dată când ne vedeam, era ca pentru prima dată- un pic mai personali, dar la fel de emoţionaţi. -Mi-a fost dor de tine, să ştii! – îi şoptesc în timp ce piciorul îmi urcă exact pănă deasupra coapsei lui. Mi-l strânge şi scrâşneşte din dinţi:- Şi mie mi-a fost dor!- îmi spune el sălbatic, cu o poftă teribilă de dragoste, de dans, de beţie, de mine. Am vorbit mult, am râs la fel de mult, canapeaua ne cuprindea pe amândoi, dar noi stăteam fiecare în câte-o margine. Se strânseseră trei sticle de vin goale, două scrumiere umplute până la refuz, două suflete care abia aşteptau să-şi spună poveştile şi privirile, privirile care ardeau în spatele fiecărui cuvânt. Ăsta e primul nostru fel de a face dragoste, nesfârşitul şi minunatul preludiu care nu mai cere şi altceva atunci când ajungem să simţim vârful degetelor celuilalt pe piele. Dimineaţa începea să apară în camera încă luminată de veioză. Trage draperiile- începem să confundăm ziua cu noaptea, începe să ne placă noaptea atât de tare încât să vrem s-o avem şi ziua. Şi noi, de fapt, am făcut dragoste o noapte întreagă, râzând de soarele care nu reuşea să pătrundă între îmbrăţişările noastre.
Mai aromat si mai personal aici

Tu eşti nebună mereu

Studioul era gol. Monica ajunsese prea devreme. Îşi notase pe agenda ei îmbrăcată în puf roz- ora 18:00. Era abia 17:07. Îşi lăsă geanta să cadă pe parchet. Îi omorâse umărul. -Misha, ce fac eu până la 6? Punctualitatea mă omoară. Poţi să vii până la studio să-mi aduci şi mie cea mai bună cafea de la Starbucks? Hai, te rog, ştii bine că sunt moartă fără ea. Şi am nişte cearcăne încât nici o tonă de corector nu mi le poate îndepărta!- Monica ţinea telefonul în mână şi cocheta cu oglinda. Făcea cele mai actoriceşti grimase. - Da, draga mea. Cum să nu fac eu asta pentru tine?- îi răspunse băiatul, linguşindu-se. Încheie convorbirea şi trânti telefonul pe o canapea. Dădu drumul la muzică. „Oh, ce stupid, oamenii ăştia numai Rihanna şi Beyonce ascultă.”, îşi spuse ea în timp ce căuta C.D.-ul ei preferat în geantă. Îl luase special din maşină ca să-şi facă încălzirea ascultându-l. 17:30! Sună interfonul şi fugi repede ca să se strâmbe în camera care înregistra imaginile de la intrare. Ştia că e Misha. -Femeie, dă drumul la uşă azi sau îţi arunc cafeluţa ta fix în geam. –spuse Misha uşor iritat. Când ajunse la etajul 2, acolo unde se afla studioul, băiatul fu surprins s-o vadă pe Monica în uşă, aşteptându-l. Era îmbrăcată în paltonul gri metalizat, cu o pereche de ochelari cu lentile rotunde şi imense şi cu o eşarfă din fulgi coloraţi în roz. Arăta ridicol. A sărit în braţele lui, râzând ca un copil. Îi luă cafeaua ca o adevărată vicioasă şi îi zise să aştepte puţin. În două minute ieşi din studio îmbrăcată la fel, dar cu o pereche de tenişi în picioare. -Nu te uita urât, dă-o dracu de şedinţă. Hai să mergem cu trenul la mare. Am în geantă de toate. Dar trebuie să te îmbrac corespunzător. Nu spune „nu”, hai să fim nebuni azi!- zise Monica cu o faţă de căţel care cerşeşte atenţie. -Dumnezeule, tu eşti nebună mereu, nu doar azi. Şi eu am treabă. E marţi. Cine pleacă marţea la mare?! Ţi-am adus minunata cafea şi acum plec. Baftă la şedinţă. Fii ravisantă, draga mea!- spuse Misha în timp ce cobora sprinten scările clădirii. -Eşti prostănac! Am o sticlă de Jack în geantă şi ceva bun, bun- cum îţi place ţie. Vrei să ratezi aşa ceva?- replică fata în timp ce făcea reclamă celor două produse, ca un manechin adevărat ce era. Băiatul înghiţi în sec. –Pentru asta, tu plăteşti cazarea şi încă ceva: dacă plecăm acum, atunci când o să ne întoarcem o să fii a mea şi doar a mea. Să nu comentezi, ori o să te am, ori nu mai plecăm. Monica îşi defăcu încet paltonul ei cel gri şi dezveli o frumoasă lenjerie neagă, dantelată. Zâmbi satisfăcută şi zise fără ezitare: -Putem să începem de pe-acum, dar hai repede în maşină. Trebuie să ajungă fotograful!- îşi luă rapid geanta şi telefonul şi coborâră amandoi scările cu cea mai mare viteză posibilă. În timpul ăsta, fata îşi încheia neglijent paltonul . La uşă, fotograful şi PR-ul tocmai îşi făcură apariţia. -Hei, Mona, e 6, unde arde? Avem treabă, hai sus, fetiţo!- îi spuse, părinteşte, PR-ul ei. -Duceţi-vă naibii cu toţii, îmi iau libe azi! Să trăiţi, El Comandante, am fugit spre mare!- spuse fata şi sări în cârca lui Misha făcând un gest zeflemitor cu mâna şi rânjind.
Mai aromat si mai personal aici

Le Tabou

Nu am cum să vorbesc despre dragoste fără să mărturisesc totul... Nu am cum să scriu despre dragoste fără să o desenez mai întâi; şi aş vrea să fac din ea un animal, dar iese când femeie, când fetiţă. Mă resemnez, trag un fum. Ochii mi se încreţesc, iar cele două riduri profunde care-mi încadrează gura ca două paranteze, se adâncesc. Oftez- oftatul acela obosit, trecut prin sita unor amintiri catifelate şi bordo, negre şi ucigătoare. Simt cum îmi apare pe buze întreaga amărăciune, întreaga disperare. Închid ochii şi-mi eliberez privirea de graniţele unor lentile înceţoşate. Îmi şterg tacticos ochelarii, afumându-i cu duritatea ţigării nescrumate şi simt năvalnic dorinţa de a mă dezbrăca de dragoste, de cea mărturisită, de cea nespusă, de cea dorită, de dragostea în toate formele ei. Aşa de tulburată şi de intimidată m-am simţit, încât nu am observat până acum maliţia formelor ei.

O întreagă curte de admiratori nu echivalează cu minunatele magnolii sau cu răvăşitoarea iasomie înflorită. Florile mă intrigă şi mă minunează mai tare decât o gloată superficială de carnivori. Eu trebuie să fiu contrazisă, am nevoie de asta. E seva mea, e jocul meu, din plăcerea pentru paradox. Şi uneori simt că florile mă contrazic mai puternic decât conversaţiile de amorul artei. Am nevoie să ridic întrebări cărora să le simt apăsarea- acele întrebări adresate acelui străin cu ochi splendizi şi nocturni cărora să vreau să le amân momentul şi să nu îndrăznesc să le spun cu glas tare, acele întrebări care să-mi ardă buzele ( de dorinţă, de nerăbdare). Am nevoie de vibraţii, să le simt angajându-mi întreaga fiinţă, să mă oblige să mă dăruiesc fără nicio restricţie. Întotdeauna am evitat ca sufletul să-mi rămână static şi întotdeauna mi-am ocrotit imaginaţia. Pentru că ştiu să iubesc deplin, uneori e mult prea greu să mai şi poţi vorbi despre asta. Sau scrie. Sau gânguri. Sau mima.

Şi cred în continuare că singurele mele legături cu superficialii carnivori sau cu pământul ferm sunt râsul... sau dragostea în starea ei fizică. M-a bucurat teribil un detaliu pe care mi l-a evocat un stimabil domn de curând- mi-a spus că i-a plăcut foarte mult să-mi zărească umbra în spatele unei ferestre, apoi licărirea chibritului a cărui flacără a fost urmată de floarea roşie a ţigării aprinse. Un detaliu intrigant, vizual, sonor, misterios- o percepţie care mi-a lansat invitaţia către acele întrebări, către acele atenţii direct îndreptate spre el, către contradicţii. Mi-am amintit de noaptea aia cu umbre- era una mai blândă ca zorile. Aveam un evantai de cedru pe care mi-l legănam leneş dinspre piept, spre gât. Scrisesem pe o agendă un vers care m-a răcorit: Sânul meu cu flori îl păstrez întreg doar pentru tine. În noaptea aceea, paharul devenise stăpân al tuturor grijilor mele. Amintirea acelei nopţi îşi va căuta întotdeauna locul.

Mărturisesc puţin din totul promis la început- mărturisesc fragmente nelegate, haotice despre dragoste; sunt femeie, sunt boemă, trebuie să fiu târâtă prin mâlul ei ca mai apoi s-o înşfac, s-o adulez, s-o las să mă îmbrăţişeze. Dragostea trebuie să mă contrazică întotdeauna ca să o pot numi aşa- iar ăsta e singurul meu subiect tabu.
Cât de târziu poate să strălucească soarele şi iată, cât de multe umbre şi lumini schiţează...
Mai aromat si mai personal aici

Trebuie să-ți deridiculizezi numele

Când o femeie privește un bărbat dormind, se întreabă cum o să-l poată distruge mai bine. Sfârșitul unei nopți- îți privești trupul plin de țepi sfâșiat de țepii celuilalt... goliciunea tristeții!

...

Avem vieți care par în întregime scrise de numele tuturor femeilor sau al bărbaților care ne-au animat clipele. Mi-e teamă ca o sa mă repet sau că o sa reuşesc să schiţez mai degrabă un profil psihologic în loc să scriu liber, fără de teama clişeelor. Totuşi, oare nu teama faţă de fericire explică toate gingăşiile şi toate bădărăniile, toate declaraţiile derutante şi cele mai radicale schimbări!? Trebuie să-mi folosesc a doua faţă atunci când mă arăt interesată să-ţi vorbesc; faţa de şarpe, curat melusiniană care-mi îngăduie să te înţeleg. Faţa aceea căreia i se citeşte cruzimea în rărunchiurile fiecărui rid şi care nu dă socoteală decât unor zei ascunşi: chip farsor, sfidător, dispreţuitor şi finalmente, răzbunător. Şi te-aş invita la dialog, pe tine, prieten al meu pe care-l iubesc cu tot cu urile tale şi cu mizeria ta, cu tot cu furia ta care ajunge să fascineze absurdul. Te simt mai şovăielnic ca niciodată între două destine diferite, mai slab, fiindu-ţi aproape tot atât de frică să râzi pe cât îţi e de eşec. Şi dacă ar fi să am un rol în viaţa ta atât de abracadabristă, ar fi acela de a-ţi dezvălui prin privire câteva aspecte ale tine-lui derutător, încordat şi dureros, ale bărbatului care se teme de fericire.

Ştiu că pentru mine "întotdeauna" a pornit de acum aproximativ un an şi că de atunci această veşnică măsurătoare a timpului mi-a transformat viaţa într-un precedent de legende. Voi fi întotdeauna precedată de aceste legende, eu- adoratoarea teatrului, eu- cea care plânge de fiecare dată când vede "Viaţa boemei"- ajung să am un rol în propria ta viaţă. Unul de scamator, ar zice lumea, unul de sufleur, sau de recuziter- şi niciodată nu-ţi voi îngădui să mi-l faci principal. Iubesc să văd din separee cum se desfăşoară piesa, s-o aplaud sau să arunc cu roşii, să citesc nefericirea pe chipul dragului actor sau să-l ajut să culeagă nonşalant laurii prestaţiei lui. Actorii blestemaţi(cumva, legendele îmi spun că şi eu fac parte din categoria lor) trebuie să rămână blestemaţi; dacă sunt binecuvântaţi, nu mai sunt actori, sunt doar oameni...

Am întrebat pe un bătrân în urmă cu cinci ani, ce m-ar sfătui să fac atunci când o să am douăzeci de primăveri. Mi-a răspuns senin, fără să se arate gânditor: "Copilă, dacă întâlneşti un băiat frumos, iubeşte-l!" Şi am întâlnit atâţia, unii frumoşi, alţii speciali, pe care i-am iubit diferit, dar nu plenar. Îmi dau seama abia acum că "întotdeauna" mi-a fost frică de legături şi că fiecare astfel de dragoste e o cupă de amintiri din care azi nu mai am chef să beau, nu am chef s-o sparg, nu am chef s-o deretic. Tu ai fost ultima cupă din care încă mai iese un abur parfumat de regrete, curiozităţi şi vin, un abur negru, ca sufletele care şi-au consumat instabilitatea acolo. O cupă pe care aproape în fiecare seară o transform în iarbă proaspătă şi-n ură.

Spuneam că schimbările radicale reprezintă teama de fericire. Se pare că amândoi suntem laşi şi dezertori şi totuşi, mi-ar plăcea să te privesc măcar o singură dată dormind...
Mai aromat si mai personal aici

Requiem-

Vocea ți se rupea ca-ntr-o răpire
atunci când, la marginea gurii mele
găseai tot extazul și toate miresmele,
toate formele poftei- tropotul turmei
de cai alergând în ploaie; muzica
a două buze care nu șopteau, doar
fremătau...
trupul ți se rupea ca-ntr-o cădere
în semi-paradis- levitație
în iadul brațelor mele, aceste coarde
ale unei harpe uitate de fecioare
între lumi.
și te iubeam tăcut, și tu spuneai
prea multe, și gândul mi-l atârnam
de tâmpla ta ca să adormi,
ca să-l visezi, și gura mi-o lipeam
de sufletul tău zbuciumat,
ca să-l mai dresez,
ca să-l mai curtez,
ca să-i arăt și lui cum se iubesc
muritorii și-apoi...
cum se rănesc!
Mai aromat si mai personal aici

Pasărea lunară

Amorul care nu îndrăznește să-și spună numele scoate în relief caracterul vaporos al feminității mele, curbele și sinuozitățile minții care gândește cu trupul înainte de orice. Mă simt fatalizată de propriile alunecări, îmi trasez limitele între noapte și zi, spun de cele mai multe ori Nu și devin din ce în ce mai atrasă de o anumită fizionomie. Amorul nedefinit mă face să mă simt ca la muzeu, pe stradă, în propriul cuib, în propria piele. Chipurile bărbaților frumoși mă intrigă, zâmbetul lor mă atârnă undeva între uimire și înghețare, mâinile mari, cu degete lungi și fine, ochii migdalați și negri, buzele definite de o carne tare și animată de câteva riduri care înconjoară gura, mă fac să vreau să ating toate detaliile exponatelor ca atingerea unui tablou încrețit sau a unei sculpturi imperfecte. Nu-mi plac prototipurile, nu citesc ziarele, nu am răbdare să stau la cozi, nu mă culc fără să beau vin, nu-mi pun ceasul să sune, nu-mi place lumina zilei, dar rămân consternată de propriile uimiri. Pasagere, e adevărat, ciudate, dar splendide- uimiri care de fapt, îmi spun că nu ating ca să simt, ci îmi închipui cum e să atingi ca să pot să simt apoi.

Nu sunt îndrăgostită, nu mai cred decât în iubirea pe care o simt și care nu are nicio legătură cu poveștile, cu istoriile, cu zâmbetele și cu legămintele. Iubesc nedefinit, incontinuu, dar cu ardoare și cu energie. Sunt Pasăre, îmi spui. Adaug că sunt una lunară, care-și transformă penajul în sânul fiecărui crepuscul de ziuă, care își schimbă cântul la fiecare bătaie de ceas, și care își păstrează aceiași ochi lucioși și pentru tine și pentru necunoscutul cu mâini frumoase și privire adonis-iacă. Îmi țin la fel de galeș ceașca de cafea a dimineții cum îmi țin paharul de vin al serii, îmi aprind cu aceleași mișcări lente și exacte țigarea dimineții, cum mi-o aprind și pe ultima. Mă uit la tine la fel de fix și de intimidant, cum fixez străinul care-și întoarce capul după ce trece pe lângă mine și-și lasă în simțurile mele un parfum excitant sau o aromă sălbatică, hormonică și extrem de masculină. Mă simt ca la muzeu din cauza eruperii constante al acestui amor ipocrit care nu îndrăznește să se demaște. Ca într-un muzeu în care nu știu încă dacă eu sunt unicul exponat sau unicul vizitator. E acel muzeu cameleon, antic și frumos, rece, dar plin de miresme, de parfumuri, de culori și de mirosuri epidermice irezistibile.Mă simt atrasă de frumosul lui, și ajung să-l vizitez zilnic, ori să-l privesc de sus, panoramic, noaptea, atunci când luna mă fixează ca un reflector și-mi dezvăluie strălucirea și culoarea adevărată a penajului. Ea îmi cunoaște fericirea și mândria și deseori mă adoarme în brațele tale și mă iartă dacă-mi pătez penele cu vin roșu sau cu sudoarea unei nopți de dragoste cu tine.

În labirintul tău, Pasărea își știe deja zborul, cântul și uimirile. În alte labirinte, Pasărea zboară doar ca să se lase uimită, cântă doar ca să uimească și apoi se îndreaptă către lună cu mișcări ritmice și aproape sexuale, lăsând să-i ghicești de departe fericirea...
Mai aromat si mai personal aici

Refaire l'amour!

Și, dincolo de orice prolog, undeva în cuprinsul oricărei cărți te va izbi apariția insolită a unei mirese care, cu voalurile în vânt se va așeza la masa la care stai rătăcit în gânduri și îți va bea tot paharul de alcool, încheind cu un râs năpraznic lungul șir de înghițituri. Te va săruta și-ți va spune cu o răceală olimpiană: Ești un mag, de bâlci și de paradis!
.........


Și cuprinsul nu înseamnă decât asta, atunci când și iubirea înseamnă preocuparea de a ne supraveghea unii de alții, de a ne suspecta, de a ne judeca și de a ne exclude. Tragic Cerber! Întâlnirile răscolitoare, care aveau acel aer misterios și elegant, s-au despărțit la colț de lume, undeva în suburbiile pământului, undeva în răcoarea ungherelor și-n umezeala bolnavă a unui suflet care-ar mai fi vrut să pătimească în continuare. Dar acest suflet, în acelși timp libertin și ipocrit, insulta preoții pe stradă, dar credea în iubirea pasională, în amorul nebun și refuza orice servitute. Un impostor care-și găsise oglinda. Dintr-o dată, lumea era mai bogată cu două suflete impostoare, cam exhibiționiste, cam provocatoare, două suflete îmbrăcate în haine de ecleziast doar de fantezie. Eva, șarpele, lumea- făceau parte din confesiunile lor demoniace, în care singurul ateism era frica revederii după atâta amar de depărtare. Tea for two, strigă oglinda în timp ce o privești. Îți mărturisește sincer că nu vede niciun rost în a plictisi lumea la nesfârșit, chiar dacă ești femeie. Oglinda evită plictisul reciproc, îi e frică de începuturile care pornesc din mijlocul poveștii și va da întotdeauna mâna cu dușmanul, chiar dacă acea mână e rece și lipsită de viață.

Decorurile sunt simple în lumea sufletelor impostoare: perne, lămpi, covoare de rogojină și un fonograf care să plângă senzualitatea jazzului , se citesc poeme și se face dragoste, se plânge fără lacrimi și se râde în clinchete asurzitoare, se bea orice fel de otravă și se ascultă sângele cum umflă trepidant venele, atingerile își uită scopul erotic, pielea se înfioară și se scrijelește la prima șoaptă, dinții se lasă ascuțiți și limba asprită de șuierături veninoase, iubirea în semiletargie, exaltare și fervoare- timpi numărați separat și atât de puțin împreună, timpi în care au visat și s-au iubit fără să-și atingă vertebrele sau negreala sufletelor. Câteodată încetau să mai creadă în nemurire, câteodată blestemau visele, câteodată își udau uscăciunea depărtării cu alte suflete, cu alte decoruri, cu alte otrăvuri. Și oglinda renunța treptat să mai creadă, nu voia să mai știe, cânta versurile care i se gravaseră în ultima vreme pe suflet: J'ai reve tellement fort de toi, J'ai tellement marche, tellement parle, tellement aime ton ombre, qu'il ne me reste plus rien de toi. Și dacă undeva în alt colț de lume, într-o altă suburbie a pământului, într-o altfel de răcoare a ungherelor, epilogul reface iubirea, ca în basmele în care toți proștii cred, atunci oglinda nu mai are decât să mărturisească sufletului ei pereche că-i e frică, teamă, că fuge de începuturile cuprinsului... Suflete impostor, călăuzește-ți sau cruță-ți celălalt suflet impostor!
Mai aromat si mai personal aici

Mi-e dor să compun...

O atmosferă de neliniștită vinovăție încărca o cameră în care pianul își cânta primele acorduri. Pe masa de răchită exponau amprentate de rujuri în cele mai vibrante culori pahare de vin blanc, vin rouge, champagne și alte diferite tipuri de alcools. O atmosferă supraîncălzită care sfâșia retina, orbea, înnebunea și în care respira acea parte a lumii care nu s-a întrebat niciodată: încotro ne îndreptăm. Doar a trăit.

Acea parte a lumii care, în dogoarea serilor și nopților boeme, pare că e în căutarea zeiței Isis printre toate gândurile prostituate din cauza lipsei sevei sufletești. Jazzul domnea zgomotos, îngânat de chitarele havaiene și făcea să cutremure trupurile cele mai nebune și cele mai temperate. Lumina roșie ca a unui lupanar inunda camera și anunța plăcerea propriului paradis. Mă uit la tine, încercând să nu-ți aud corul de gânduri, cu ochi de cărbune și-mi las buzele de vampir să tremure un fel de chemare. În fundal, un saxofon plângea The man i love, iar paharul de whisky pe care mai devreme îl ținusem cu strășnicie în mână, acum se înclina languros, oficiindu-ți tăcut puterea pe care o ai asupra mea.

Tăcerile noastre spuneau mai multe decât o întreagă noapte de dragoste zgomotoasă. Îmi netezesc rochia de catifea, urmând șiret forma coapsei desenate, degetele îmi alunecă discret și-ți dezvelesc promiscuitatea unei frumoase părți din lenjerie. Roșul sângeriu sparge eleganța cabanosului catifelei și-ți atrage imediat privirea, iscând văpăi și flăcări ale dorinței. Separați de oameni care râd, dansează, ciocnesc pahare și-și făuresc vise în promisiuni, ne întâlnim mereu ca pentru prima dată, ne cucerim întotdeauna păstrându-ne granițele ego-ului, fatalitatea și sălbăticia propriei persoane. Și ne întâlnim undeva la mijloc, întotdeauna. Undeva unde ne spunem și: mi-a fost dor de tine, dar și: încântată să te cunosc.Ne întâlnim printre oameni, între noapte și zi, în cunoscut sau necunoscut. Nu lăsăm timpul să coasă nicio istorie între noi, ne-am întâlnit întâmplător poate în viața asta, ca să debusolăm timpul. Privirea mea nu-ți dictează nicio regulă, nu-ți impune nicio limită, doar te cheamă și te ademenește atunci când îți arată că i-a fost dor. Până la tine, doar a pâlpâit.

Oare știi asta? O știi, fără să fie scris, într-un limbaj netradus, într-o limbă necunoscută de ceilalți. În camera cu lumină roșie, ne murmurăm unul altuia apropierea, oprindu-ne pașii între doi bărbați care-și povesteau amorurile într-o mare de fum gros. Îmi atingi coapsa cu grijă și te apropii discret de obrazul meu, urmând drumul sigur pe tine până la urechea mea. Îmi las pielea să te mângâie și, savurând extazul apropierii în complicitate, îmi șoptești: Mi-e dor să compun.... Nu-ți zic nimic, zâmbesc și îmi însușesc cuvintele tale ca pe cel mai frumos compliment. Compune, pentru că vreau să te inspir!, am spus în gând, fără să mă auzi, fără să poți să mă citești în timp ce pianul parcă chansona singur și jazzul începuse să se audă în suflet ca o poezie, ca o dramă, ca un monolog de femeie îndrăgostită...
Mai aromat si mai personal aici

Adagio in G Minor

Caută-mi trupul în altă femeie, adaugă-i muzica
pe care obișnuiam să ne iubim, înneac-o în durerea
dorului de mine și uită-mă iubindu-te cu ea!

Ascultă-i tocurile cum îți izbesc pieptul
așa cum numai eu știam să fac, miroase-i părul
și atinge-l și mușcă-mă iubindu-te cu ea!

Nu te opri la margine de sân, ci strânge-l
cu puterea urii către mine, sărută-i pielea
ca-ntr-o amintire și simte-mă iubindu-te cu ea!

Servește-i seva vinului din noapte, arde țigara
în brațele ei, sărut-o, povestește-i despre mine,
atinge-mă, iubindu-te cu ea!

Pe buze noi poți să-mi ghicești aroma, s-o bei
și să transpiri visând, iubitule
eu nu-ți mai sunt demult...
Acum tu ții la piept cu remușcare alt trup
pe care
știu că-l vei iubi curând,
durerea vine de la sine
când îți șoptesc că vreau doar să mă uiți
iubindu-te șiret cu ea,
în timp ce
te urăști cu mine!
Mai aromat si mai personal aici

Fiecare mirare are un nume

Mi-ai renăscut inima, acel ticăit precipitat
care face să tremure conturul sânului stâng.
Eu... nu îți voi fi decât o femeie care a încetat
să te mai iubească, și nimic mai mult.
Uneori am intenția să-mi lepăd pielea de tigroaică
și să-mi pun, ca oamenii, o cămașă, dar mă gândesc
cât de mândru îmi joacă trupul în fața
sufletului meu, cât de tare cere să fie mânjit
ca atunci când bei. Dacă nu mă bucur eu însămi
de trup, nu se bucură nici alții- așa mă consolez,
știind că sunt suficienți proști pe lume
care calomniază egoismul...
Mă ascund tot timpul de dragoste, dar sânul stâng
mă dă de gol și-n loc să răpesc ceva dragostei,
îi adaug zi după zi noi perfecțiuni, puțin
vis de altă dată, puțină metaforă
a timpului pierdut.

Mai aromat si mai personal aici

Mă hrănesc cu lumini

Lasă-mă să fur din lumina ta, să-ți
acopăr buzele cu degetele unei
inimi care n-a mai atins pe nimeni
așa, lasă-mă să stau la cinci
pași de trupul tău și dincolo
de umbra bărbatului erou,
martir sau Iuda, să găsesc
inima pe care aș putea iubi-o.
Lasă-mă să fiu ispita care-ți
fură din lumina zilelor tale grăbite,
acea ispită pe care o vezi
și care, pe nesimțite,
îți scapă ca nisipul uscat
printre degete...
Mai aromat si mai personal aici

Surpriza vine din Oglindă

Minciunile se ascund în fiecare Oglindă. Dacă eu, mâine, vin la tine și mă uit în oglinda ta, mă văd la fel de nenorocită cum mă văd în propria oglindă. Sigur că ne lăsam purtați de mirajul luciului ei, sigur că ne admirăm întâi culorile superficialei noastre naturi umane, ne potrivim zâmbetul, ne dăm părul după ureche sau tragem de gulerul cămășii. Suprafața ei este cea care întotdeauna ne împiedică sa vrem să privim mai mult. Te-ai privit vreodată în ochi? Erau la fel de negri și de pasionali precum îi văd eu în realitate?

Mă rog, detalii, aș zice! Oglinzile nu reprezintă un portret, ci o poză. O imagine efemeră, cu grave valențe subiective. Portretul intervine atunci când ajungi să-ți vezi în Oglindă centura Venerei sau vălul lui Isis (așa cum mi s-a întâmplat, de exemplu), când ajungi să vezi Sfinxul sau Echerul, când rezumi imaginea la simbolurile care ți se înfățișează în minte și nu în privire. Și când, evident, îți regăsești pe chip, cele mai multe dintre trăsăturile celuilalt. Nu avem nevoie de norișori diatribici, în mijlocul cărora să mâzgălim o semnătură sau să scriem niște cuvinte aleatorii, cu virgulă între ele. Când te privești în Oglindă, e tăcere, așa cum nici pe luciul unei ape nu vorbești, de teamă ca respirația și forța vocii tale să nu nască unde și să tulbure portretul. Mi-e teamă că m-am privit de prea multe ori în Oglinda ta și mi-am văzut acest portret, încât acum, propria mea Oglindă nu mă mai cunoaște. Între mine și ea s-a dezvoltat, în decurs de câteva luni numărabile, o aprigă racilă. Nu mă cunoaște, nu o cunosc, iar cât despre portretul meu, mi-e teamă că nu m-aș recunoaște dacă aș mai avea ocazia, ori aș fi extrem de surprinsă să mă revăd. Asta înseamnă că nu există plictisul despre care aminteai, atâta vreme cât eu nu am Oglinda care să mă lase să-mi recunosc portretul. Nu e plictis, nu e nici măcar căutare, cred că e divertisment, acel divertisment în care tu îți joci rolul de care vag îți mai amintești și încerci să reproduci, actoricește, detaliile și didascaliile care au rămas, cândva, de către două minți complementare, scrise pentru veșnicia literaturii amatoare sau pentru bucuria utilizării lor de către memoria colectivă (noi doi). E posibil să te fi pierdut și eu, și nu doar în zona sensului, dar e și mai posibil să avem impresii de Oglindă și nu certitudini de portret.

”Dacă ni s-ar cere să meșterim niște cioburi de oglindă care să ne reflecte firile”, tu te-ai vedea pe tine sau ai avea acea bucată de geam prin care l-ai vedea pe celălalt? Răspunzând la întrebare a priori, în locul tău, aș spune că nici una, nici cealaltă. Timpul nu se mai măsoară de mult în nisip, ci în bătăi ale inimii, și singurul ”obiect” pe care îl ții tu în mână acum, e inima mea. Dacă o ridici și o expui Oglinzii, este foarte posibil să mă vezi prin tine. Mă întreb dacă pot să fac și eu același lucru, dar nu simt niciun ”obiect” în plus în recuzita ”teatrului” meu pe care să-l pot ridica în Oglindă și care să poată înceta vrajba dintre mine și ea. Și care, în sfârșit, să mă arate, goală de minciuni și de superficial, așa cum obișnuiam să fiu în brațele tale...
Mai aromat si mai personal aici

Ce gândesc (portretul meu la persoana a III-a )

Ea e o curtezană de pe vremea lui Marie Antoinette; nu trăiește în lumea ei și nu înțelege nimic din societatea care o înconjoară. Știe că Hristos n-a venit pentru ea și se consideră la fel de păgână ca Phidias. Mărturisește că nu s-a urcat niciodată pe Golgota ca să culeagă florile patimilor. Corpul ei rebel nu vrea să recunoască supremația sufletului, găsind pământul la fel de minunat ca și cerul și virtutea rezultatul corectării formei. Spiritualitatea nu a fost niciodată slăbiciunea ei, plăcându-i mai mult un trup antic sculptat decât o fantomă. Prețuiește trei lucruri: marmura, purpura și vinul- adică soliditatea, strălucirea culorii și aroma. Ele construiesc substanța visurilor ei, acelea în care caii albi nu sunt încălecați decât de tineri frumoși și goi, și în care nu există nici ceață, nici fum, în care totul radiază și strălucește. În visele ei, fiecare amănunt își lasă bobocul să înflorească, prinzând forme și culori viguroase. Printre pădurile întunecoase ale visurilor ei, apare și Diana, cu tolba de săgeți în spate și cu eșarfa în bătaia vântului, urmată de toată haita sa de nimfe.

Tablourile ei sunt pictate în câteva tonuri, devenind nimic altceva în afara unor basoreliefuri colorate, plăcându-i să-și plimbe degetele pe ceea ce vede și să pipăie rotunjimea contururilor până la sinuozitățile cele mai ascunse. Consideră dragostea ca pe o sculptură mai mult sau mai puțin perfectă, privind bărbații cu ochi de sculptor și abia apoi, cu ochi de îndrăgostită. A început s-o intereseze mai mult forma flaconului, decât calitatea conținutului, iar dacă i-ar fi căzut în mână cutia Pandorei, n-ar fi deschis-o. Îi place de Venus sculptată și de Paris- frumosul cu ochi antici, cu buze pure și ferm tăiate, atât de iubitoare și atât de îmbietoare la sărutat. Dacă ar fi bărbat, i-ar fi frică să-l lase de paj amantei lui. Și totuși, îi place mai mult pământul decât Olimpul pentru că îi place ca printre amanții ei să se numere mai mulți oameni decât zei sau decât regi. Ea este ca o scorneală modernă, fiică a disprețului creștin pentru formă și materie. Nu ascunde nimic, deoarece știe că pudoarea este făcută numai pentru cele urâte, poți s-o vezi în deplina ei goliciune, goală de tot și singură de tot, fără să-ți lase vreo impresie umilă sau fără să fie prea mândră pentru tine. Pentru că ți se uită drept în față și nu-și îndreaptă niciodată ochii spre cer...


Mai aromat si mai personal aici

Ce gândește (portretul lui la persoana I )

Pot vorbi cu o anume eleganță despre dragoste pentru că am avut prilejul să citesc suficiente lucruri frumoase despre ea. Singurul talent care îți trebuie, este acela actoricesc, iar multe dintre femei se mulțumesc cu această aparență. Dar nu simt un cuvânt din ceea ce spun.

Am fost de multe ori învinuit că sunt viclean și ascuns. Cred că nu e nimeni în lume care să simtă mai multă plăcere să vorbească în mod sincer și să-și verse focul inimii ca mine! Dar cum nici ideile și nici sentimentele mele nu seamănă cu ale acelora din jurul meu, și pentru că sunt conștient că la primul cuvânt adevărat pe care l-aș rosti s-ar isca un adevărat protest, am preferat întotdeauna să păstrez tăcerea, sau, dacă decid să vorbesc, să dau drumul numai la prostii acceptate de toți. Ar fi grozav să le spun femeilor ceea ce ți-am scris ție, dar mă gândesc că nu ar gusta prea mult modul meu de a vedea și de a înfățișa dragostea. Iar bărbaților, tot nu pot să le spun în față ce bine le-ar sta să umble în patru labe. La urma urmei, are vreo importanță ce gândesc sau ce nu gândesc eu că sunt trist când par vesel, și voios când mă arăt melancolic? Nimănui nu-i pasă de nimeni și fiecare ființă trăiește sau vegetează după propriile reguli. Fie că fac una sau altă, că trăiesc sau că mor, că mă bucur sau că sufăr, fie că sunt sincer sau prefăcut, ce interes prezintă asta pentru cer sau pentru lubenițe sau chiar pentru oameni!Pot să zic cuiva că e cel mai bun prieten al meu (oricât de sec ar suna), dar dacă voi muri, e evident că oricât de dezolat ar fi, nu va renunța la masa de prânz nici două zile măcar, sau nu se va abține să joace table cu aceeași plăcere ca întotdeauna. Care dintre prietenii mei sau dintre femeile pe care le-am avut vor mai știi numele și prenumele meu și mă vor mai recunoaște pe stradă peste douăzeci de ani, dacă voi trece într-o haină ruptă în coate?
Uitare și nimic, ăsta-i omul!

Ceva, însă, îmi place pe lumea asta- îmi plac taciturnii care-și iau secretul cu ei în mormânt, fără să dorească să-l ofere atingerilor murdare ale mulțimii. Sau îndrăgostiții care nu scriu numele iubitei lor pe nicio scoarță de copac si care nu-l încredințează niciunui ecou, temându-se să nu-l pronunțe în timpul somnului, atunci când visează. Fac parte din numărul lor. Pentru că e greu să-ți aparțină ceva în lumea asta numai ție, știind că orice comoară atrage după sine o puzderie de hoți. De-asta n-am mărturisit nimănui la cine mă gândesc și nimeni nu va știi vreodată pe cine iubesc...


Mai aromat si mai personal aici

Răspund dilemelor unui tânăr

„Te iubesc!”, îmi zice el, brusc, pe nerăsuflate, ca și cum a scăpat de cea mai grea povară. O, nu, nu, dragule, tu nu mă iubești, ia-ți cuvintele înapoi până nu mă simt ca o hoață căreia i-a reușit jaful, dar care, în sfârșit se căiește. Normal că nu mă iubești, doar îți lucesc un pic mai mult ochii decât de obicei, simți un ușor magnetism și suferi de un început de fascinație. Atâta tot! Asta se numește îndrăgosteală, iar dacă e s-o luăm așa, îți mărturisesc că și eu sunt îndrăgostită de tine. Așa cum sunt îndrăgostită de multe altele de pe lumea asta și așa cum pe foarte puține ajung să le iubesc. Știi cum e să îți lași toată ființa pe mâna celuilalt, să ignori orice regulă, să faci orice compromis, să calci în picioare, să plângi pentru cât poți să simți, să visezi și să nu te mai suporți decât lângă celălalt, să fii ușor nevrotic și mereu palid, mai bolnăvicios și totuși, cu o aură mai strălucitoare ca niciodată- asta înseamnă să iubești, dragul meu. Să cazi și să faci să-ți cadă toată pasiunea la picioare, să te întrebi de ce nu-ți pasă de nimic, așa cum obișnuia să-ți pese, să te uiți în oglindă și să vezi cea mai frumoasă slăbiciune a omului cum se desfășoară. Sunt fericită că iubesc, așa cum ți-am zis, dar nefericită că mi-am descoperit, ori că mi-am lăsat descoperită această mare slăbiciune. Of, și cu mine într-adevăr, n-ai decât două șanse- e demonstrată treaba că, orice relație de-a mea ajunge fie la iubire, fie la ură-cruntă, câteodată și amândouă în tandem. Nu ți-ai dori o așa nenorocire.

Sunt învățată să nu plutesc, să nu accept ceea ce e călduț, să merg către extreme, fie că ele mă fac dezirabilă sau indezirabilă. Nu mă poate îmblânzi nimeni, cel puțin în aparență. Să-ți recunosc că este cineva căruia i-a reușit, ar fi în zadar pentru că nu voi vrea să-ți fac cunoscute datele problemei. Iar tu, tu ai impresii. Dintre cele mai naive, e adevărat, dar sunt tare roditoare și delicioase, analizându-le. Mi-ai pus atâtea întrebări, aproape că doream să te laud, când mi-am dat seama că intru, fără să doresc neapărat, în mintea unui copil cu valențe de tânăr înțelept. Sigur că m-am oprit, n-aș fi vrut să-ți bântui somnul și să ajungi și tu să mă urăști. Uite, te las să mă iubești mai bine! (conștientă fiind că nu vei ajunge acolo), dacă îmi promiți că mă uiți imediat după convorbirea asta!

”De ce ai cearcăne?”, mă întreabă el. Pentru că mi le creez singură. Îmi place să am cearcăne, e un accesoriu care te arată mai afectat, mai profund, mai gânditor. Glumele mele sunt ușor nesărate, știu. Întrebarea ta e cel puțin bizară, mă gândesc că ar înfuria oricare altă domniță, și totuși pe mine m-a făcut să zâmbesc. Ți-aș da ca motiv și că am câțiva ani în plus față de tine, dar, din nou, aș fi nesărată și cu un ușor gust amărui. Cred că am cearcăne pentru că mă tot gândesc, în ultima vreme, cum să distrug ceva. Cum să-l distrug silențios, fără pompă, cum să-l anihilez în șoaptă. Nu mă întreba ce, căci n-o să-ți răspund. De ce? Pentru că m-am săturat să scriu- n-o fac decât când sunt în compania lui Bachus, când zbor prin diferite straturi și substraturi ale imaginației narcotizată și când sunt îndurerată, nefericită. Dacă n-aș mai scrie, aș deveni instantaneu castă. Dacă n-aș mai scrie, m-aș opri la ordine, la regulă, la fericire. Știi că fericirea e cea mai banală iluzie, cea mai prototipică și mai îngustă speranță. Aș vrea să fiu acolo, printre ei, fericiții și să surâd tâmp în timp ce-mi strig fericirea. Dacă scriu, îmi alimentez furia și nu mi-o descarc- așa cum s-ar zice- devin tenebroasă și iată, pentru unii, o adevărată intrigă, ca să nu zic ciudățenie. Ce te atrage la mine? ”Ești altfel.” Pe naiba, sunt mai ”la fel” cum nu se poate... Sunt o Pandoră, ca toate femeile, și o capricioasă. Mi-e drag de viață și mi-e frică de mine însămi. Sunt ca iepurele și umbra lui, numai că umbra mea am lăsat-o acolo unde mi-am lăsat și iubirea, și singurul aspect de care mă mai înspăimânt e propria persoană- așa goală cum a rămas. Răsună cel mei înfiorător ecou în mine, de nenumărate ori, infinit aproape, greu de suportat zilnic. Am deci, propria mea melodie- ecoul goliciunii mele interioare. Și totuși, în fiecare zi mă îndrăgostesc și sunt conștientă de asta, față de majoritatea oamenilor care nu știu să se oprească o secundă și să-și dea seama că au fost un pic îndrăgostiți și azi. ”M-am îndrăgostit de Paris și de Provence”, ”M-am îndrăgostit, ca o tribadă, de Marie Antoinette”, mă îndrăgostesc constant de anumite chipuri pe care le văd, evanescente, desigur, dar care pentru o secundă, ajung să mă hipnotizeze, de anumite staturi și mișcări, gesturi și atitudini, de ochi, de anumite buze, de ticuri, de râsete, de plânsete, de culori pe care nu ajung niciodată să le iubesc. Toate schimbătoare și trecătoare, așa cum e dragostea, în general. Nu face greșeala să asemui dragostea iubirii. E altceva. Tu nu mă iubești, deci, tu ești fascinat, pentru o secundă, apoi îți va trece și mâine te vei îndrăgosti de alți ochi, mai nu-știu-cum.

Nu vrei să ajungi să iubești pe cineva despre care știi că nu mai poate iubi așa cum a făcut-o odată, care ți-a mărturisit că nu are inima la ea, nici în poșetă, nici în torpedou. Nu o voi avea decât într-un singur alt trup pe care mi-l voi atribui si al cărui suflet îl voi iubi toată viața. Nu pot exista mai mai multe persoane pe care să le iubesc așa, ar fi o crimă, omucidere curată. Deci, ai tot dreptul să te îndrăgostești de mine, și tot spațiul să te deziluzionezi. Poți să mă și iubești- atâta vreme cât te voi face să mă uiți imediat după convorbirea asta...


Mai aromat si mai personal aici

Mă voi preface oarbă și-o să vin

Ai întâlnit femeia care să-ți
frângă palmele, să-ți smulgă brațele,
să te lovească în deplina ta
iubire, pentru ca apoi să-ți
lase și inima jos, pe un pietroi
greu și nespălat de ploi,
fără s-o învelească măcar?

Sau femeia care nu știe să plece
înainte să dărâme tot templul
care-i e închinat?

Iat-o pe cea care n-a găsit încă
toată candoarea brațelor pe care să
nu le smulgă imediat după ce-au
îmbrățișat-o și nici inima care
să-i spună ”folosește-mă”,
fără să se supere apoi.
Mai aromat si mai personal aici

Zigzag iubit

Ai ochii negri? Nu mai știu,
nu le mai întrevăd forma,
nici culoarea, nici muzica.
Ai mâinile frumoase, ivorii,
puternice? Nu mai știu...
ți le-am pierdut pe fiecare
dintre plajele
verii. Mi-am iubit muza
de-odată cu vidul imaginii
tale, refuzând să-ți scriu
numele în nisip, dar desenându-ți
forma în fiecare vis,
din care nu lipseai niciodată,
dar în care aveai ochi verzi
și mâini grele, lipsite
de grație.
Nu mai știu...
Nu te mai știu!
Mai aromat si mai personal aici

Jumătate iubit, uitat pe jumătate

Ai ajuns să vrei să-mi miroși
din nou părul, să-l simți
iarăși ca pe cel mai scump
cașmir mângâindu-ți
palmele și chipul. Ai ajuns
să visezi formele cuvintelor
mele imediat ce-mi curbau
buzele. Ai ajuns să-mi
auzi pașii, bătaia tocurilor
înfipte chiar în inimă.

Ai ajuns să-mi simți trupul,
ușor și sigur pe el,
unduindu-se pe lângă toate
amintirile care, în loc
să fugă departe de noi, stau
și așteaptă poate, ca
cineva să le gonească.
Mai aromat si mai personal aici

Locuitor al cuvântului meu

Strânge-mă, iubitule, de mijlocul
cuvintelor mele spuse prea
repede, prea simplu.

Fă-mi-le orchestra propriilor gânduri
rupându-se în ecouri ca oasele
propriei inimi care ți-ar spune
câteodată cuvinte de dor,
sau de iubire, dar care uită
s-o facă atunci când știe
că timpul i-ar număra mai
degrabă atingerile,
decât vorbele...
Mai aromat si mai personal aici

Toate vibrațiile deodată

Urechea-mi țipă sunetele vechi,
demodate ale gemetelor nopților
trecute. Mi-aș dori să mi se
termine iar pe buze și nu în timpan,
ca să știu dacă gustul lor m-ar
durea la fel de tare ca auzul continuu
al mătăsii forjate de durerea
retrăirilor.
Mai aromat si mai personal aici