Am nemurit

M-am aruncat de pe stâncă.
Am înghițit aerul și apa trupului tău.
Eram sus, zburam și, dintr-o dată,
pământul mi-a spus, zâmbind,
că nu mai pot să merg,
ci doar să mă târăsc goală
și despletită până
la tine.
Mai aromat si mai personal aici

Ce gândesc (portretul meu la persoana a III-a )

Ea e o curtezană de pe vremea lui Marie Antoinette; nu trăiește în lumea ei și nu înțelege nimic din societatea care o înconjoară. Știe că Hristos n-a venit pentru ea și se consideră la fel de păgână ca Phidias. Mărturisește că nu s-a urcat niciodată pe Golgota ca să culeagă florile patimilor. Corpul ei rebel nu vrea să recunoască supremația sufletului, găsind pământul la fel de minunat ca și cerul și virtutea rezultatul corectării formei. Spiritualitatea nu a fost niciodată slăbiciunea ei, plăcându-i mai mult un trup antic sculptat decât o fantomă. Prețuiește trei lucruri: marmura, purpura și vinul- adică soliditatea, strălucirea culorii și aroma. Ele construiesc substanța visurilor ei, acelea în care caii albi nu sunt încălecați decât de tineri frumoși și goi, și în care nu există nici ceață, nici fum, în care totul radiază și strălucește. În visele ei, fiecare amănunt își lasă bobocul să înflorească, prinzând forme și culori viguroase. Printre pădurile întunecoase ale visurilor ei, apare și Diana, cu tolba de săgeți în spate și cu eșarfa în bătaia vântului, urmată de toată haita sa de nimfe.

Tablourile ei sunt pictate în câteva tonuri, devenind nimic altceva în afara unor basoreliefuri colorate, plăcându-i să-și plimbe degetele pe ceea ce vede și să pipăie rotunjimea contururilor până la sinuozitățile cele mai ascunse. Consideră dragostea ca pe o sculptură mai mult sau mai puțin perfectă, privind bărbații cu ochi de sculptor și abia apoi, cu ochi de îndrăgostită. A început s-o intereseze mai mult forma flaconului, decât calitatea conținutului, iar dacă i-ar fi căzut în mână cutia Pandorei, n-ar fi deschis-o. Îi place de Venus sculptată și de Paris- frumosul cu ochi antici, cu buze pure și ferm tăiate, atât de iubitoare și atât de îmbietoare la sărutat. Dacă ar fi bărbat, i-ar fi frică să-l lase de paj amantei lui. Și totuși, îi place mai mult pământul decât Olimpul pentru că îi place ca printre amanții ei să se numere mai mulți oameni decât zei sau decât regi. Ea este ca o scorneală modernă, fiică a disprețului creștin pentru formă și materie. Nu ascunde nimic, deoarece știe că pudoarea este făcută numai pentru cele urâte, poți s-o vezi în deplina ei goliciune, goală de tot și singură de tot, fără să-ți lase vreo impresie umilă sau fără să fie prea mândră pentru tine. Pentru că ți se uită drept în față și nu-și îndreaptă niciodată ochii spre cer...


Mai aromat si mai personal aici

Toate vibrațiile deodată

Urechea-mi țipă sunetele vechi,
demodate ale gemetelor nopților
trecute. Mi-aș dori să mi se
termine iar pe buze și nu în timpan,
ca să știu dacă gustul lor m-ar
durea la fel de tare ca auzul continuu
al mătăsii forjate de durerea
retrăirilor.
Mai aromat si mai personal aici

Amorata (Jurnal de călătorie) VIII parte

Adormisem pe banca aceea mai bine de două ore. M-am trezit speriată la gândul că ceva mai necugetat şi mai periculos nu putea să mi se întâmple în vacanţa aceea, decât să adorm pe o bancă, într-un oarecare punct al oraşului, noaptea. M-am ridicat anevoie, ceasul arăta câteva minute trecute de patru dimineaţa. Nu mă gândeam la nimic, nu voiam nimic, nu ştiam nimic, în afara faptului că nu păţisem nimic, iar decorul era acelaşi, la fel de pustiu, la fel de tăcut. Într-un extaz înfundat, am începu să râd la gândul că oricine şi-ar putea lăsa maşina descuiată zile întregi în acel oraş, fără să-i nutrească vreo spaimă. Încă aveam în minte urme de vin, de tine şi de lume. Încă pluteam şi mă gândeam, cu o oarecare tristeţe, că timpul devine limitat. Că mai aveam câteva ore de respirat în oraşul Renunţării, câteva ore pe care doream să nu le pierd, aşa cum făcusem cu noaptea ceea. Am decis să mă întorc la hotel. În timpul ăsta, tot ce-mi trecea prin minte era o propoziţie- una dintre minunatele propoziţii ale lui Eliade care şi-a început o carte aşa de simplu şi de savuros- "Nici nu ştiu câţi ani am!"- exact ideea asta o aveam, plecasem de pe bancă fără să vreau să mă gândesc la ceva, la orice,la mine sau la câţi ani am, la tine sau la cât îţi pasă...

Am încercat să-mi amintesc un drum de întoarcere la hotel şi mi-am urmat prima şi singura idee de intinerariu, despre care oricum nu aveam nicio certitudine şi oricum nu se punea problema să-mi fi păsat de asta. În traistă descoperisem o altă comoară culeasă de pe aceleaşi meleaguri. În timp pe străbăteam teribilele străzi pietruite, cu tălpile goale şi cu un chip jumătate schimonosit de durerea mersului, jumătate minunat, citeam, de-a dreptul acaparată, câteva versuri de amor din Sappho (gândiţi-vă doar la imaginea mea, îmbrăcată de carnaval, într-o fustă lungă care-mi punea piedică la fiecare pas, cu un pas dezgolit şi plin de bătăturile pietrelor străzii, purtând în mâna stângă o cărticică de mărimea celor de buzunar, cu litere de-o şchioapă care ascundeau taine ale dragostei antice scrise într-o engleză primitivă, citite la lumina câtorva felinare, uneori pâlpâindă). Nu mi-am amintit vreodată de atunci, citind cartea în toată limpezimea minţii, vreo idee înţeleasă din ea în noaptea respectivă. Dar tot ce-mi amintesc este că mă prezentam destul de marcată, dacă nu chiar îndurerată de versurile chirilice ale lui Sappho, îndelung căutată prin anticariate. Pantofii îmi atârnau de-o parte şi de cealaltă a traistei, iar eu urcam străduţa aceea în pantă cu o greutate imposibilă, simţind că fiecare pas era de-a dreptul sisific. Partea comică este că nu-mi păsa, mă simteam bine, deşi tot tabloul mi-a părut ceva mai târziu şi astăzi inclusiv, suficient de penibil, ori de demn de apreciat drept comportamentul specific al unei persoane citite la beţie. Ceea ce m-a scos din starea aceea a fost lumea. Îmi micşorasem privirea cât să am impresia că văd în depărtare câteva siluete. Aşa era şi mi-am imaginat imediat că sunt pe strada potrivită. Dacă n-ar fi fost carnavalul, n-aş fi găsit în veci o urmă umană pe stradă, noaptea.

Se vedeau perechi de îndrăgostiţi, de aventurieri care se înghesuiseră în câteva colţuri clar-obscure ale clădirilor masive şi vechi. Perechi care mă făceau să roşesc de fiecare dată când treceam pe lângă fiecare. Auzeam de la câţiva metri râsul sticlos şi mânjit de beţie al domnişoarelor gata să cadă în braţele bărbatului cucerit. Cred că am auzit cel puţin patru limbi diferite, îngânate de cuplurile ferite de lumina slabă a felinarelor. Mă gândeam ce tradiţie trebuie să fie acest mini-carnaval şi ce reputaţie deosebită trebuie să aibă partea de curtenie şi de flirt din cadrul acestuia. Mă lăsasem înduioşată pentru câteva momente de către acei splendizi libertini pentru care nu conta nimic, în afara căutării gurii şi a sărutului celuilalt. Mă oprisem de-a dreptul în mijlocul străzii, ascultând toată gama aceea de limbi parcă neortodoxe şi de clinchete ale vocilor femeieşti, îmi lăsasem cartea să-mi atârne spânzurată de mână şi colţurile gurii să schiţeze un zâmbet uşor tâmp. Momentul a fost întrerupt de trei tipi care coborau dinspre hotel, şi care, încă purtând măştile acelea caraghioase, cântau sau vociferau ca nişte trubaduri rataţi, înlănţuiţi fiind într-o înşiruire a la Zorba Grecul. Evident că m-au observat şi şi-au început numaidecât şarada fluierăturilor care-mi trăzneau parcă în auz, strigând cu o adevărată fală a cuceritorilor: "Ragazza, ragazza!", văzându-şi apoi de drumul lor încolăcit. Mai târziu aveam să aflu că unul dintre ei era chiar unul dintre amicii mei din călătorie.

(voi continua)
Mai aromat si mai personal aici

Amorata (Jurnal de călătorie) V parte

Era a treia zi, în jurul prânzului când am trecut prin piaţa mare a oraşului şi m-am strecurat agale pe aleile ei întortocheate, pline de tarabe dichisite, cu aer turcesc în care spiritul mercantil se simţea de la o poştă. Observasem, în imediata apropiere, o parfumerie distinsă, cu un aer moulin rouge-ian care mă atrăgea ca într-o hipnoză. Am trecut nedumerită printr-o mulţime de voci altiste de femei care mi-a tulburat liniştea, şi am ajuns, cu o figură schimonosită de zarvă, în faţa minunatei vitrine- ca o delicată şi preţioasă bijuterie care mă invita s-o port. Am ieşit din tot acel cântec de esenţe, cu parfumul pe care mi l-am imaginat toată viaţa ca fiind potrivit pentru mine. De la încheietura mâinii, o sofisticată esenţă de lemn de cedru şi de cel mai dulce dintre vinuri îmi îmbrăţişa tot suflul şi tot trupul.

Încântată de senzaţia pe care o trăiam, am decis să mă opresc pentru odihnă în camera mea de la hotel. Prietenii mei sorbeau un limoncello (ah, alt indiciu) în entre-ul prea puţin cunoscutului hotel. M-au aplaudat, ca pe o rară prezenţă, sarcasmul gestului lor fiindu-mi evident şi m-au informat, fără să se aştepte să protestez, că pe seară, gazdele locului în care poposisem organizau un mini-carnaval. Se lăsase tăcerea pentru câteva clipe, moment în care toţi se pregăteau să întâmpine un neîmlânzit refuz. În schimb, eu am acceptat. Ce-i drept, nu ajunsesem să cunosc nimic din acea locaţie, în afara entre-ului elegant, liftului şi holului nesfârşit care ducea la camera mea. Mi-am zis, de ce nu?! În fond, nu eram decât o turistă străină, iar în acea seară mă hotărâsem să fiu doar o străină care mirosea ademenitor. Am urcat în cameră şi, deşi locuiam acolo de trei zile, parcă n-o văzusem niciodată. Abia atunci mi-am dat seama că era prima cameră de hotel dintr-atâtea cunoscute, pe care chiar o îndrăgeam ca spaţiu, ca decoraţiuni, ca atmosferă. Fiind într-atât de spaţioasă încât să pară şi intimă în acelaşi timp, camera mă primea cu un dans al non-culorilor care mă liniştea. În mijlocul ei trona un pat dublu, învelit în cele mai albe aşternuturi şi împrejmuit cu lemn de abanos de un negru perfect şi elegant. Ferestrele mari, cu geamuri decolorate, erau îmbrăcate într-o draperie albă, de in, care se purta în mişcări nedesluşite la fiecare urmă de adiere venită din balcon. Începusem să iubesc acea încăpere, tocmai pentru că ascundea o intimitate cunoscută mie, parcă. În dreapta patului era o măsuţă din lemn lustruit de cireş, în aceeaşi nuanţă de negru, la fel ca şi singurul şi impozantul şifonier alipit peretelui. Un covor alb, lucrat manual se întindea nestemat pe parchetul negru, iar oglinda ovală, de pe stativ întregea o imagine a unui posibil boudoir rafinat, lipsit de clişeicele paiete şi curcubee- un boudoir în alb şi negru căruia aveam impresia că-i aparţin.

Până spre seară n-am mai avut timp decât să fumez câteva ţigări pe balcon şi să-mi compun în minte ţinuta pentru neprogramata petrecere. Neavând multe haine la mine, şi nici într-un caz speciale, ori elegante, nu mi-am făcut griji că o să ies în evidenţă în vreun fel, ceea ce şi doream. În faţa oglinzii am îmbrăcat o fustă albă din mătase, lungă şi cu talia înaltă pe care, norocul meu că mi-o cumpărasem cu o zi în urmă. Fusta era superbă, de un alb-fildeş al cărei material curgea în valuri până în pământ, în aşa fel încât să nu fie nici discretă, nici indiscretă. Deasupra am aruncat o cămaşă purpurie, bărbătească şi lejeră, descheiată ostentativ într-un decolteu adânc pe care l-am ornat cu un lanţ lung, în josul căruia atârna falnic un medalion ceasornic, într-atât de masiv încât să sustragă orice privire de la decolteul meu. Mi-am încâlţat singura pereche de pantofi pe care o aveam la mine, noroc că nu se vedea datorită lungimii fustei, mi-am sumetecat tacticos mânecile cămăşii, mi-am prins părul într-o clemă, vrând să pară neglijent şi lăsând câteva şuviţe să-mi cadă plăpând pe umeri. Ultima tuşă, desigur, era parfumul pe care îl adoram şi care preschimba, parcă, toată ţinuta. Ajung în entre-ul hotelului şi mă las întâmpinată de către unul dintre prietenii mei care, cu un pahar de şampanie în mână şi o cravată neglijent înnodată, exclamă: "Dar ce boho-chic sunteţi, domnişoară!", sigur că i-am zâmbit, gândindu-mă în sinea mea că omul ar fi făcut complimente şi unei noptiere în reveria în care se scălda. Observă, apoi, destul de înspăimântat,că îmi lipseşte nu ştiu ce mască. I-am răspuns că nu cunoşteam protocolul petrecerii. Surâzător şi mândru cî mă poate scoate din "necaz", mă conduce către singurul stand aflat în incinta hotelului, de unde, am înţeles că trebuia să închiriez o mască. Evident că, petrecerea fiind de ceva vreme începută, am avut de ales dintre doar câteva opţiuni, unele mai deplasate decât celelalte. Singurele măşti rămase, închipuiţi-vă că erau şi cele mai neplăcute, se încadrau în următoarele categorii, după prorpia viziune: urâtă, infantilă, grotescă, frivolă şi clişeică. Desigur că am ales varianta măştii frivole (nu vă descriu ce înseamnă asta, pentru că am un anumit simţ al penibilului), dar, în toată comicăreala momentului, eu mă simţeam teribil de bine, mai ales că, simpaticul angajat al firmei şi-a făcut simpla datorie până la ultimul bănuţ, spunându-mi, evident teatral şi hazliu: "Excelentă alegere, domnişoară!". Din acel moment, mă aşteptam la orice de la acea seară...


(voi continua)
Mai aromat si mai personal aici

Amorata (Jurnal de călătorie) II parte

Am intrat în librării şi-n anticariate, în ceainării dubioase care mă ameţeau de cum le păşeam cu mirosul pestriţ de ierburi necunoascute, dar pe care, dintr-un teribilism specific, le-am încercat, supusă fiind unui anumit ritual al locului. Rău nu mi-au făcut atâta vreme cât am ieşit de acolo mai îmbujorată decât după o noapte de dragoste în compania vreunui necunoascut. Toate chipurile îmi păreau aduse din nu ştiu ce crez sacrosanct, toate sunetele oraşului mi se prelingeau pe piele într-o melodie care ar fi aparţinut băştinaşilor, indigenilor şi pe care mi-ar fi transmis-o ca pe o rugăciune de mult timp ştiută. Am cumpărat cărţi, unele originale şi de-a dreptul rare, care mă trimiteau într-o livadă descoperită într-una dintre zile. Era la marginea oraşului, acolo unde cântul de mai devreme nu-şi mai regăsea vivacitatea, ci doar un ecou pierdut ca printr-o oarecare ceaţă. După-amiezile mele mureau mult prea repede în acea livadă, una cu pomi rari (nu am descifrat încă ce soi erau), dar cu iarbă nefiresc de moale şi de primitoare ca pernele din puf de gâscă îmbrăcate în brocart, de o fineţe şi de un lux evidente. Citeam pe nerăsuflate, întinsă pe un cearşaf alb pe care mi-l strecuram dimineaţa din şifonier, şi luam pauze scurte in care fumam parcă întru curăţenia sufletului. În tot acest paradox al gesturilor, am simţit că exact de aşa ceva aveam nevoie- de o îmbolnăvire trupească, dar care să mă extazieze şi pe care să o râvnesc mai mult decât aş râvni pielea bărbatului pe care îl iubesc.

Acolo, în desişul singurului pom matur din livadă, l-am descoperit pe Cehov ca om, ca om îndrăgostit, purtând povara timpului în care i-a fost dat să se nască, purtând povara unei iubiri separate de graniţe şi nu de sentimente. Am citit scrisori cutremurătoare pe care logodnica lui, Olga Knipper i le trimitea, iar cea asupra căreia am reuşit să zăbovesc îndelung purta titlul de Scrisoarea Temerilor, datată încă din 1901. Acele rânduri mi-au întărit credinţa vizavi de dragostea trăită aşa cum vrem noi şi nu cum vor ceilalţi, dragostea cu care faci cunoştinţă în cel mai bizar moment din viaţa ta, în cele mai neaşteptate circumstanţe şi care are cea mai imprevizibilă desfăşurare. În doar câteva zile am ajuns parcă, să cunosc legile trupului şi ale minţii mele, să descopăr nevoile şi rugăminţile lor, libertăţile şi durerile. Mă gândeam la dragoste ca la ceva veninos, purtând în acelaşi timp cea mai faimoasă armură împotriva ei. Mă gândeam fără să-i ancorez vreo imagine proprie, vreun chip cunoscut, doream doar s-o cunosc, din complezenţă, ca pe o doamnă schimbătoare precum zgomotele oraşului aceluia, în tot luxul ei, cu toate moravurile ei, cu toate capriciile şi pretenţiile. Mi-am dat seama că această doamnă nu ridică niciodată aşteptări şi nici nu le cere! Mai simplu de atât nici nu poate fi jocul ăsta al dragostei!

În una dintre serile petrecute în acest oraş al acestei ţări, să-i zicem Oraşul Renunţării ( unde renunţarea este sinonimă cu scăparea, evadarea de sub ghilotina acestui "chagrin", cum ar spune franţuza din mine), am căutat într-o disperare aproape animalică, prin împrejurimile hotelului, oameni de-ai locului care să mă îndrume către Cartierul Francez. Evident că nu mi-a fost deloc uşor, în primul rând pentru că am amestecat vreo cinci limbi şi frânturi de limbi ştiute, pe lângă simboluri şi imagini şi arătatul, evident nepoliticos, cu degetul ca să mă înţeleg cu un aborigen pe care l-aş fi văzut cât de cât şcolit, dar, în definitiv, nu era decât un conservator şi un nihilist al modernităţii. Dar, zău, de unde puteam să deduc asta?! Într-un final, cu un cârd de astfel de personaje în jurul meu, au reuşit să descifreze ce vrea o biată căprioară prinsă în mrejele vâtătorilor de la ei. Episodul a fost comic şi jenant, trebuia să vi-l împărtăşesc. Ajunsă în împrejurimile zonei căreia tot încercasem să-i găsesc coordonatele, mă apăsa o mireasmă plăcută de iasomie şi de nucşoară, de pâine caldă şi de ghimbir, un amestec de parfumuri care mă înapoiau ceainăriei amintite mai sus, dar parcă într-o altă epocă. Brusc, străduţele începeau să se îngusteze, iar nisipul şi pietrişul specifice oraşului se transforma într-un pavaj din piatră cubică bătătorită de la atâta apăsare greoaie. Din senin, bocancii mei deveneau mai uşori şi mai comozi, iar respiraţia mi-era parcă răsfăţată de împletitura acelor parfumuri. Oamenii treceau pe lângă mine, deşi mergeam în şir indian, încă nu reuşeam să nu-mi ating coatele cu individul de pe contrasens, atât de îngustă era strada. Deşi străini, cu feţe cărora nu puteai să le distingi naţia, erau de o jovialitate specifică franţuzilor, şi mi se părea cel puţin ciudat cum, într-un cartier care poartă hramul ţării octogonale, nu se vorbea franceza, nu exista nimic specific acestei naţiuni, în afara aerului discret, boem, în afara gesturilor de curtoazie, în afara cafenelelor din care răsuna veşnica "La vie en rose" a lui Edith. Şi totuşi, îmi regăseam atât de mult sufletul şi viaţa şi energia în acest spaţiu nerecomandat clautrofobilor, în acest spaţiu care pentru oricine ar fi putut părea hibrid sau defăimător sau chiar burlesc. Ei bine, pentru mine era înălţător. Mă uitam (în felul specific unui turist) lung la balcoanele îmbrăcate în fier forjat, de un negru lucios care îţi abătea privirea de la câteva fete care stăteau la cafea şi la bârfă, probabil, pe două scaune minuscule, în interiorul lor şi care, atunci când erau strigate de câte cineva, nu ezitau să fluture energic din mâini. Observam câteva croitorii care purtau faţada anilor şaizeci, cu perdele lungi, din mătase la ferestre. La fiecare pas, mirosul înţepător de tabac îmi reînvia poftele, venind din câte-o tutungerie dichisită în interiorul căreia observam, zâmbind, câtiva domni care probabil că discutau sau încheiau afaceri la un trabuc de calitate. Ca să nu uit ideea, am plecat şi eu de acolo cu câteva trabucuri mirifice pe care, într-o nonşalanţă deprinsă, mi-am permis să le fumez cu o plăcere erotică în balconul hotelului la care am stat.

(voi continua)
Mai aromat si mai personal aici

Spune-i că e inutil...

Atunci când pasiunea ne mistuie, gesturile noastre, instinctiv, o ascund; dar bucurându-ne acceptând foamea şi setea eternă, e bine, credem, ca cel puţin să nu ne mai silim să minţim. Nu vorbesc de iubiri, ci de o singură iubire- când noi culegem în voia sorţii, la întâmplare, ochi şi guri care ar putea eventual să ni se potrivească. Atunci mă gândesc ce nebunie trebuie să fie să speri că vei realiza fericirea altfel decât recunoaşterea unui om în tine, delirul intermitent, gândul şi trupurile care se lipesc de cearşaf. Plăcerea nu este la îndemâna oricui şi totuşi, ea ne face să uităm de idealuri, luând pur şi simplu forma lor. Plăcerea, iubirea şi pasiunea se ascund în persoana pe care o putem atinge, poseda, dar nu trupeşte, şi de care să fim posedaţi.

Aş fi putut fi femeia care se întinde în fiecare seară, după ziua de lucru, alături de el; dar nu aş mai fi fost aceeaşi femeie. Aş fi fost de multe ori mamă, iar întregul trup ar fi purtat urmele a tot ceea ce serveşte şi se ruinează în îndeletniciri banale. Nu există dorinţă, ci deprindere! Bărbatul este, uneori, robul fatalităţii care îl condamnă la alegerea exclusivă şi definitivă a femeii care culege din el doar anumite elemente, ignorându-le veşnic pe toate celelalte. De aceea, fiecare fiinţă care ne atinge degajă în noi o părticică, mereu aceeaşi pe care, cel mai adesea, am vrea s-o ascundem. Eu ating urât- gura, cam voluntară, cu buze cărnoase- fruct încă intact- concentrează toată senzualitatea trupului. Iată de ce ştiu că mânia şi ura sunt prelungirile dragostei, aşa cum cred că omul va căuta întotdeauna dragostea adevărată. Aşa cum ştiu că, de fapt, nu au nicio importanţă pentru tine problemele mele de conştiinţă.

Îmi rămân intimităţile în care îmi despletesc părul şi ridic spre lumina chipului tău romanul foileton, iar buzele îmi murmură rugăciuni neghicite. Rămân închisă în mine, aşteptând şi fiind sigură că, bărbatul pentru care aş dori să mor, mâine poate, nu-mi va mai spune nimic- cumplit e să iubeşti şi ruşinos e să n-o mai faci. Iar când nu mai iubeşti, doreşti vizuina precum satisfacţia pe care o are un animal istovit şi sătul când se cufundă în somn. Nu ştim de fapt, că energiile care izvorăsc din noi, tulbură adesea, fără ştirea noastră şi de la distanţă, alte inimi, nu ştim de fapt, câte vieţi putem schimba sau dezorienta.

Port în mine o pasiune turbată, atotputernică, capabilă să creeze până la moarte alte universuri vii cărora le voi deveni, rând pe rând, satelitul nefericit...
Mai aromat si mai personal aici

Iliadă nefericită

În palme mă văd- zeiţă
protectoare a Olimpului tău,
teribila războinică
a Erosului nostru, fântâna
curată a lacrimilor
plebei. În sânge mă cred
şi mă lupt, sub nisip
mă trezesc după ploile
tale, în valul nostru
îmi las mareea să dezbine
malurile temerilor.
Peste tine mă botez
cu proprii picuri ai
trupului, peste tine cad
ultimele picături ale
secetei gândurilor.

În Olimpul tău mă păzesc
de arme, în el mă
despart de voalurile
transparente şi mă
acopăr cu armură grea. În Olimpul
tău, eu nu mai sunt demult
Zeiţă; mă îmbraci cu oameni
slabi, mă dezbraci de puteri,
mă arunci în mulţimea
decăzută. Mă arăţi cu milă,
mă strigi cu orgoliu şi
îmi orbeşti pasul.
În privirea ta mă las
cântărită, în mâna ta
îmi las armura, dar nu
şi armele. Spre tine pornesc,
şerpuind pe pământ,
în războiul cu mine,
cu fosta zeiţă, spre tine
închin trupul meu
sângerând, ca să cobori
şi să lingi ce-ai avut,
ce-ai pierdut...
Mai aromat si mai personal aici

Mă duc s-o ucid pe Eva!

Cum de las să curgă printre gene
tabloul ceruit al Evei,
când am puterea de-al distruge,
fiindu-i sânge şi nu vene?

Şi pietrele-i aruncă-n pântec
o catifea mai grea ca fierul,
şi Eva râde în turbare,
că şi-a pierdut fiica şi ţelul.

Te-am trădat, iubit tablou, căci
pătasei prin confuzii,
trupul meu şi trupul ei-
amărâtele iluzii. Stropită sunt
de ispite, dar mai roditoare-n vise,
frunzele îmi sunt coroane,
una peste alta puse,
iar surâsul- umezeală şi privirea-i
toată-n valuri, limba caută
un şarpe să-l sărute
pe coloană. Te-am trădat, iubită
Evă, căci picioarele-mi frământă
zeama merelor apoase
transformată în păcat,
şi cu gândul meu te mustru
şi te cert şi te îmbrac!
Te doresc nudă ca Venus, te curtez
cu lungi atingeri- vreau ca pielea
mea să frigă pielea ta
când mă dezbrac. Vreau să arzi
sub mărul veşted al unui Adam
respins, să te macini
în credinţele celui care
te-a atins.
Te-am trădat, virgină Evă,
te-am trădat sub privilegiul
de mă-ntrona în tine,
dincolo de sacrilegiu şi de a t-nfemeia,
cu pudoare şi veşminte,
pentru a mă proclama Noua Evă
în cuvinte!

Pentru a ne săruta-
două religii distincte.
Pentru a te cununa-
păcătoasă printre sfinte!
Mai aromat si mai personal aici

Omul... acest necunoscut!

Bat ceasurile care-mi readuc în prag privirea aceea râvnită atâta vreme, privirea care-mi dezbracă rochia albă shakespeariană, rochia Ofeliei. Doar aşa recunosc că am avut întotdeauna nevoie de minuni, de închipuiri ale unei iubiri nădăjduită de la bun început pătimaşă şi de clipe dăruite minunatului delir al simţurilor noastre!

Bat ceasurile în care, nemulţuminu-mă cu o iluzie, te fac să taci şi te călăuzesc cu un deget acolo unde, nevăzut, cântă pianul mut învelit în caşmir; acolo unde ai ştiut cândva să-mi cuprinzi dintr-o privire tot farmecul, lăsându-te atât de pătruns de numele meu. Acolo unde, de îndată ce ne-am găsit faţă în faţă în zorii nopţii, am hotărât să ne strângem în braţe până la ziuă. Omul... care se lasă acum în voia unei iubiri atâta timp temută, respinsă, vede acea iubire de la care se aşteptă la tot, la auzul acelei muzici insolite a cuvintelor străine ce înfloresc pe buzele dorite ale unei tinere femei. Iubirea care îl face să fugă ca şi cum ar face-o pentru totdeauna, să fugă numai de dragul de a fugi fără oprire, dar fără să reuşească să fugă nici de el însuşi şi nici de imaginea frumoasei prăzi lăsate cumva, în voia sorţii. Paradisul acestei iubiri incerte îl poate îndepărta pentru acum, sau pentru totdeauna, de atâtea paradisuri artificiale.

Te simt, şi sunt atât de ascultătoare şi de curioasă! Am teribilul sentiment al femeii goale într-un pat, care nu prea are cum să se apere, care te vede aplecat, atingând cu mâna fierbinte buchetul pielii răsărit din pântec până pe piept, şi, într-o atitudine de rugăciune, te vede înflorindu-i coapsele şi strângând-o cu putere în compasul braţelor tale. Femeia goală care simte atunci că poartă cea mai preţioasă rochie, că e regina balului intim şi că aude în fundal murmurele de admiraţie ale nopţii, ale lunii, ale întregii naturi- acea rochie de feerie şi de melodramă în acelaşi timp. Şi am teribilul sentiment al înfăţişării tuturor virtuţilor şi viciilor care, în speţă, se păstrează pentru a fi povestite, într-un separee elegant, atât la ceaiul de la ora cinci, cât şi la cafeaua din zorii zilei. Aceste vicii şi virtuţi îl prefac pe om în eternul necunoscut, iar pe îndrăgostit în l'eternel geloux pe graţiile acelei femei care nu-i e pe deplin încredinţă- pe care nu o poate poseda continuu cu trup şi suflet. Acest geloux a cărui logică pătimaşă nu trebuie să ni se pară absurdă pentru că ascunde în ea omul biruit de dragoste după atâta timp de zadarnică împotrivire!

Bat ceasurile care-mi readuc bucuria de te trăi, de a legăna în undele noastre toate reflexele naturii; această natură care ne şopteşte în complicitate, fără de pudoare, cuvinte pe care le îmbrăţişăm negreşit: "Ne-am înţeles pentru o bucurie necunoscută oamenilor!"
Mai aromat si mai personal aici