Tu eşti nebună mereu

Studioul era gol. Monica ajunsese prea devreme. Îşi notase pe agenda ei îmbrăcată în puf roz- ora 18:00. Era abia 17:07. Îşi lăsă geanta să cadă pe parchet. Îi omorâse umărul. -Misha, ce fac eu până la 6? Punctualitatea mă omoară. Poţi să vii până la studio să-mi aduci şi mie cea mai bună cafea de la Starbucks? Hai, te rog, ştii bine că sunt moartă fără ea. Şi am nişte cearcăne încât nici o tonă de corector nu mi le poate îndepărta!- Monica ţinea telefonul în mână şi cocheta cu oglinda. Făcea cele mai actoriceşti grimase. - Da, draga mea. Cum să nu fac eu asta pentru tine?- îi răspunse băiatul, linguşindu-se. Încheie convorbirea şi trânti telefonul pe o canapea. Dădu drumul la muzică. „Oh, ce stupid, oamenii ăştia numai Rihanna şi Beyonce ascultă.”, îşi spuse ea în timp ce căuta C.D.-ul ei preferat în geantă. Îl luase special din maşină ca să-şi facă încălzirea ascultându-l. 17:30! Sună interfonul şi fugi repede ca să se strâmbe în camera care înregistra imaginile de la intrare. Ştia că e Misha. -Femeie, dă drumul la uşă azi sau îţi arunc cafeluţa ta fix în geam. –spuse Misha uşor iritat. Când ajunse la etajul 2, acolo unde se afla studioul, băiatul fu surprins s-o vadă pe Monica în uşă, aşteptându-l. Era îmbrăcată în paltonul gri metalizat, cu o pereche de ochelari cu lentile rotunde şi imense şi cu o eşarfă din fulgi coloraţi în roz. Arăta ridicol. A sărit în braţele lui, râzând ca un copil. Îi luă cafeaua ca o adevărată vicioasă şi îi zise să aştepte puţin. În două minute ieşi din studio îmbrăcată la fel, dar cu o pereche de tenişi în picioare. -Nu te uita urât, dă-o dracu de şedinţă. Hai să mergem cu trenul la mare. Am în geantă de toate. Dar trebuie să te îmbrac corespunzător. Nu spune „nu”, hai să fim nebuni azi!- zise Monica cu o faţă de căţel care cerşeşte atenţie. -Dumnezeule, tu eşti nebună mereu, nu doar azi. Şi eu am treabă. E marţi. Cine pleacă marţea la mare?! Ţi-am adus minunata cafea şi acum plec. Baftă la şedinţă. Fii ravisantă, draga mea!- spuse Misha în timp ce cobora sprinten scările clădirii. -Eşti prostănac! Am o sticlă de Jack în geantă şi ceva bun, bun- cum îţi place ţie. Vrei să ratezi aşa ceva?- replică fata în timp ce făcea reclamă celor două produse, ca un manechin adevărat ce era. Băiatul înghiţi în sec. –Pentru asta, tu plăteşti cazarea şi încă ceva: dacă plecăm acum, atunci când o să ne întoarcem o să fii a mea şi doar a mea. Să nu comentezi, ori o să te am, ori nu mai plecăm. Monica îşi defăcu încet paltonul ei cel gri şi dezveli o frumoasă lenjerie neagă, dantelată. Zâmbi satisfăcută şi zise fără ezitare: -Putem să începem de pe-acum, dar hai repede în maşină. Trebuie să ajungă fotograful!- îşi luă rapid geanta şi telefonul şi coborâră amandoi scările cu cea mai mare viteză posibilă. În timpul ăsta, fata îşi încheia neglijent paltonul . La uşă, fotograful şi PR-ul tocmai îşi făcură apariţia. -Hei, Mona, e 6, unde arde? Avem treabă, hai sus, fetiţo!- îi spuse, părinteşte, PR-ul ei. -Duceţi-vă naibii cu toţii, îmi iau libe azi! Să trăiţi, El Comandante, am fugit spre mare!- spuse fata şi sări în cârca lui Misha făcând un gest zeflemitor cu mâna şi rânjind.
Mai aromat si mai personal aici

Curat, pasiune și necredință

Băutura, dragostea, tutunul și arta- cele patru oase grele ale vieții. Când unul dintre ele începe să doară și să atingă fiecare mușchi și fiecare fibră, nu simți decât un clocot al sufletului care strigă libertatea și răzvrătirea. Vorbesc des cu aceste patru mironosițe care-și dau aere de mari profeți, atunci când mă arăt destul de precisă și de meticuloasă în fața lor, am impresia că pozez într-o bigotă aflată la spovedanie. De fapt, niciodată nu m-am înțeles mai bine ca acum cu băutura, tutunul, dragostea și arta împreunate. Mi-au devenit confidenți gălăgioși, aceia care-ți zguduie diminețile cu pălăvrăgeli și întrebări confuze, banale și interminabile. Mă ridic, mă așez și încerc să înțeleg de ce atunci când cauți liniștea, urci scările unei biserici și de ce, atunci când ești în fața tablourilor cu sfinți, nu auzi altceva decât vacarmul și ai imediata impresie a omului stingher. Cam așa e dimineața în care stau de vorbă cu cele patru oase ale vieții mele. Tăcută și gălăgioasă, ca într-un arpegiu care nu face decât să te țină din ce în ce mai conectat cu sunetul.

Dragostea e cea mai meditativă- rămâne fixată pe imaginea gâtului meu gol și mă face să tremur când mă gândesc la sărutul care l-a acoperit, băutura încearcă să înțeleagă dacă vede paharul plin sau gol, iar tutunul se adulmecă pe sine și amețește, iar arta... arta decade în fiecare dimineață și urcă progresiv în timpul zilei până își reîntâlnește cele trei tovarășe. Sunt un om fericit, din rândul acelora care realizează asta, din rândul acelora care știu că oamenii doresc să fie înșelați, îi înșală cu plăcere, urmând să mai tragă și profit de pe treaba asta. Sigur, complotez în permanență cu viciile mele, mă gândesc în permanență cum să îmbrac un suflet care pare prea dezbrăcat, cum să-l mai ferchezuiesc puțin, cum să-i adaug dragostea care trebuie, ridurile frumoase ale băuturii și ale tutunului și simplitatea candidă a artei. Un suflet cusut de grupul de cvartete care-mi desenează și-mi decorează viața. Uneori, mă mai cos și singură... pe treptele bisericii pe care n-o văd, dar căreia mă închin în somn, în liniște!
Mai aromat si mai personal aici

Decolorări ale inimii

Știi, nu e vorba nici măcar despre dor... Mon Paradou s-a redus subit la un cer care se vede prea aproape de la etajul 8. Mă întreb dacă al tău e la fel de aproape ca al meu și dacă seara, după ce privim niște stele îmbătate de nori groși, dăm drumul la aceeași melodie, bem același vin sau visăm același coșmar! Știi, nu mi-e frică să cad, mi-e frică să nu mă îngrop singură când o să ating pământul. Nu mi-e teamă de mâna care transcrie prea multe dorințe, ci de impulsul de a le extremiza într-o fracțiune de secundă, de a mă ridica și de a pleca doar pentru a vedea cerul și din altă parte, bând un altfel de vin, ascultând altfel de melodii, șoptind altfel de cuvinte în timp ce visez un altfel de coșmar.

În aburii mei, inima își pierde treptat culoarea, albăstreala ei îmi amintește de durerile de splină ale alcoolicilor. Alcoolul meu mă ține totuși, departe de dureri. M-am obișnuit să îmi îmbrac cele mai frumoase rochii, să-mi obosesc picioarele pe cele mai înalte tocuri și să ocup un loc, deseori printre bărbați energici și frumoși, povestind despre orice, în afară de mine și bând orice, în afară de ceea ce obișnuiam să bem amândoi. E ca un cult, o enclavă, o religie tabu, pe care nu vreau s-o pervertesc, s-o public, s-o afișez. M-am obișnuit să trișez, să mint, să mă furișez, să intru în mintea unui bărbat cu ușurință, să-i citesc pasiunea de dincolo de licuricii tâmpi care-i invadează ochii. M-am obișnuit cu răsfățul, cu atenția, cu piedestaluri dintre cele mai variate și mai zadarnice! Știi... nu e vorba nici măcar despre dor... e ca o compensație, ca un vid care umple un alt vid, ca un risc despre care știu totul și care nici măcar nu mai are farmec. Dar mă duc și mă întorc, mă învârt și mă îmbăt, mă arăt interesată și apoi refuz. Aleg foarte puțin din foarte mult, dar întotdeauna aleg calea care-mi șoptește că cerul ei se vede mai departe decât cerul meu și că, pentru un timp limitat, poate să dispară în totalitate! Curiozitatea asta mă macină... instinctele mă obosesc prea des, dar parcă niciodată nu mă consumă! Cerurile se întretaie și dimineața rămâne deseori goală, amară și amețită, într-un cearșaf cald și cu cearcănele albăstrui care prevestesc acele dureri de splină ale alcoolicilor! Mi-e teamă să nu încep să uit și mai multe, și nu memoria ar fi de vină aici, ci preafolosita inimă care se decolorează cu fiecare piedestal pe care mai sunt urcată...

După toate astea, sunt sigură că seara, atunci când ne regăsim singurătatea, ascultăm aceeași melodie și bem același vin, roșu și puternic, iluzie a două inimi care și-au pierdut culoarea, separat!
Mai aromat si mai personal aici

Toate vibrațiile deodată

Urechea-mi țipă sunetele vechi,
demodate ale gemetelor nopților
trecute. Mi-aș dori să mi se
termine iar pe buze și nu în timpan,
ca să știu dacă gustul lor m-ar
durea la fel de tare ca auzul continuu
al mătăsii forjate de durerea
retrăirilor.
Mai aromat si mai personal aici

Ce fac eu când n-am ce face

M-am trezit și eu, din nu știu ce înverșunare, comentând niște articole diaristice (respectabile, de altfel) ale celor de la Dilema Veche. Nu știu câtă dreptate împart, dar știu că mi-am spus părerea, mon cher! E prima experiență de genul și am impresia că elanul meu e mult prea zadarnic. Sigur că au fost câțiva rătăciți care mi-au apreciat (Liked) răspunsurile, dar probabil că din prea multă compasiune față de o tânără speranță sau din prea mult timp liber și calm și răbdare. Am avut chiar și un schimb de replici, ori, mai bine zis, un răspuns la o altă replică a unui stimabil domn, rămânând uimită de ceea ce am putut diserta. Mi se pare comic până la urmă, tipul ăsta de activitate internaută, mai ales din pricina faptului că acțiunea e una quijotescă, zadarnică. În fine, nici nu sufăr de șovinism, nici revoluționară n-am fost ( decât vizavi de mine însămi), dar ideile, după un ENTER apăsat, vor rămâne, imuabile și falnice, în continuare pe acea pagină de socializare! Vă rog, dacă sunt ridicolă și par că sufăr de fervoare, anunțați-mă și voi promite capitularea! O să sugrum încă din nenaștere orice inițiativă de analist (cultural, politic, etc.) și voi renunța încă de dinainte să descopăr că-mi place! Că apoi viciul, dacă se dezvoltă și se așază comfortabil, nu mai e cale să fie înlăturat. Vă prezint, deci, minunatele mele intervenții, într-un stil ușor prolix:

Cu norodul pe litoral... | Dilema Veche
www.dilemaveche.ro
Să nu se creadă că România arată cum arată din cauza nemţilor, chinezilor sau confraţilor noştri bulgarii. Trăim într-o mare hazna şi asta este ceea ce am ştiut construi. Dincolo de aspectul neîngrijit al litoralului românesc (Am aflat abia săptămîna aceasta că heirupismul iluzoriu se datora unei „vizite de lucru“ a unei alte Elene.

Eu: În afară de calitatea articolului, nu prea am ce să apreciez- ideea este veche, parcă dintotdeauna, teribil de neaoșă și defăimătoare! Sigur, privind partea goală a paharului neamului nostru. Felcitări pentru acuratețea detaliului în cel mai pitoresc stil!

Cutare Domn: O temă puţin mai isteaţă (smart) ar fi să găsim răspunsul (-urile) la întrebarea de ce avem o România aşa de urâtă, mizeră, infectă uneori, de la clanţa uşii noastre către în afară şi de ce una aşa de frumoasă de la clanţă spre înlăuntrul ...casei? Dacă am rezolva dihotomia asta, poate că schizoidia colectivă, ce ţine de vreo 70 de ani, fiind la metastază, ar primi primul medicament homeopatic... Care medicină ne-ar aduce aminte brusc că nu există boli, ci numai bolnavi...

Eu: Cred că se pot pune multe întrebări pe marginea acestui subiect, iar dacă vorbim de teme smart, vorbim și de răspunsuri juste, argumentate, care nu par să aibă political correctness pentru protipendada țării noastre. De ce ne sunt oglinzile... inversate? Pentru că așa ne-am învățat. într-un total spirit endemic, să ni se pară rizibilă capra vecinului și seniorială atitudinea noastră. Pentru că suntem pestriți ca oameni ai unei culturi, suntem emfatici vizavi de propriul declin, orbi și ipocriți. Atât de patrioată sunt, încât vorbesc la plural și, în subsidiar, apreciez oricare atitudine virulentă și rezolută față de starea acestei țări. Mă gândesc că trebuie să fim mulți, cei care poartă un fertil oprobriu imaginii acestei națiuni în care ne-am născut și în care am fost autodidacți.

(O să glosez pe marginea subiectului, de îndată ce se actualizează- dialogul abia a început, este cald și oamenii mai au și altele pe cap în afara călăritului internaut)


Al doilea subiect dezbătut, a fost unul muzical (mă vor privi câțiva cu virulență, dar sunt gata să-mi combat într-o manieră rezolută fiecare idee- fie ea și aiuristică)

Agonie. Și puțin extaz | Dilema Veche
www.dilemaveche.ro
Poate că nu o să-mi ierte nimeni afirmaţia următoare: mă interesează Lady Gaga doar ca ultimă reprezentare a unui ordin defunct, în loja căruia stau aliniaţi, tăcuţi, preoţii marilor schisme pop. Ei sînt Sinatra şi Prince, Elvis şi Madonna, Elton, Bowie şi Freddie, Jacko şi Robbie.

Un Venerabil Domn: nu este defunct acel ordin! bilderbergi sunt mai puternici ca niciodata! (paranteza mea, mi-am permis să râd teribil de răspunsul ăsta, deși stimez vârsta senectuții/ sau a Înțelepciunii)

Un June Domn: Of, aceeasi autosuficienta, aceleasi banalitatii pe care le auzi la orice rocker care a luat bacul. (Paranteza mea, asta a fost tare și sarcasmul a făcut toată treaba)


Eu: Și totuși, domnișoara poartă hramul suprem al originalității, al extravaganței și al șocantului- sigur că acestea sunt etichete grav forțate de către o generație muzicalmente slab dotată, dar cam așa o consideră majoritatea tinerilor (care, dacă vreți să mă credeți, bag mana în foc că n-au habar nici măcar de mesajul pe care Gaga vrea, încearcă, se chinuie până la grotesc să-l transmită). Singurul ei dezavantaj, pusă în lojă cu eternii Sinatra, Prince, Elvis, Elton ș.a.m.d., este că are maladia efemerității... Așa dospită peste noapte cum e, sau mai ales din cauza asta!

Și același June Domn: A se observa ca nu l-a adaugat pe lista pe Marilyn Manson...

Convesație încheiată! Ceva mai delicios, nici nu avea cum să existe, zic! Și da, aveți toată libertatea să râdeți de activitățile mele educative și de interesul celorlalți să lege o convesație. (fiecare în stilul lui, frumos, frumos). Eu m-am amuzat abia după apăsarea lui ENTER, ceea ce m-a făcut ușor pudibondă vizavi de profilul meu public pe acest site. În fond, apa trece... cuvintele se uită, nu?! Și, oricum, Henry Ford a zis că Istoria este o glumă, deci, pudibonderismul meu literat, e nejustificat...
Mai aromat si mai personal aici

Amorata (Jurnal de călătorie) III parte

Apariţia care m-a frapat indubitabil a fost, undeva pe o fundătură din faimosul labirint veneţiano-francez( căci mai degrabă aşteptam să apară canalele Veneţiei, decât Edith Piaf de pe strădţtele acelea atât de înguste), o clădire împunătoare care aveam impresia că se sfarămă sub ochii mei şi care, într-un fel, m-a invitat s-o păşesc. Spaţiul deschis din interiorul ei, imens şi aproape înspăimântător, contrasta puternic cu claustrofobicele străduţe de afară. N-am putut să-mi închipui decât că, acolo, a fost cândva o renumită cârciumă, un salon mai mult sau mai puţin select sau elegant, asta pentru că simţul olfactiv mi-a fost vizitat de un puternic miros de sudoare, whisky şi colonie, cu care, ori intrasem de afară, ori mi-l dobândisem pe piele şi, iată, eram imaginea perfectă a vizitatorului poposit la cârciumă. În orice caz, spaţiul mi-a lăsat mie, ca persoană imaginativă şi aventurieră, atmosfera unui astfel de local, pierdut în meandrele timpului, în mijlocul căruia sălăşluia un bar imens, iar undeva, într-un oarecare colţ al acelei încăperi infinite, trăncănea o orchestră pestriţă despre melodii de război, de vitejie sau de dragoste încercate, probabil, la un acordeon, la o scripcă şi la un flaut. Tot spaţiul respectiv mi-a transmis imaginea unei îngrămădeli de singuratici, beţivi, soldaţi, pierde-lume, care vedeau lumea în câteva acorduri şi în băutură. Ajunsesem să mă plimb înfrigurată prin încăperea aceea, ignorând sunetul modern al telefonului care-mi bâzâia în traistă, şi să mă întreb cât sens, câtă lumină, câtă puterea avea lumea pentru oamenii aceia, dacă existaseră aşa cum imaginaţia mea îi creionase.

Plimbările mele egoiste, în căutările mele egoiste, cu îndeletniciri mai mult decât intime şi neîmpărtăşite, începeau să mă facă să realizez că renunţarea, detaşarea, imaginaţia şi dorinţa sunt cele care, mai presus de putere, mă împing să regăsesc lumea într-o altă nuanţă decât acum o lună, s-o îmbrăţişez singură şi fericită, să nu dau nimănui din secretele bucuriei mele. Dacă Goethe a luat-o razna în apusul vieţii, eu m-am răzvrătit şi am refuzat s-o fac la începuturile ei. Astfel că începusem cu pşi mărunţi să-mi împac sufletul în acest oraş, deşi eram conştientă că rănile vor seceta mult timp seva lui. Astfel mi-am revăzut ochii zâmbind şi bucurându-se, astfel începeam să-mi dau seama că tot ceea ce, nu demult s-a petrecut, a avut un scop, o lege, un desfăşurător pe care eu, ca singură amfitrioană, le-am cunoscut încă de dinainte să încep să le aplic. Simţeam cum învăţ să deprind arta precauţiei, deci să construiesc şi scutul care nu mă va abate de la dragoste, dar nici înfiera, ci doar mă va proteja de fatalităţi. În acea seară m-am răsfăţat cu trabucurile franţuzeşti (Dumnezeu ştie dacă aşa erau într-adevăr) pe balconul larg şi luminat de noapte al camerei în care prea puţin zăboveam. Oamenii cu care plecasem îmi băteau cu ardoare la uşă, i-am invitat la contemplare, dar prima întrebare, maternă, de altfel, deşi nu provenea din partea vreunei femei, din contră, a fost : "Tu de când n-ai mai mâncat?" Am începu să râd la fel de zgomotos ca la plecarea din ţară şi să-mi confirm că da, soarta lucrează în linişte, ca un savant nebun în faţa hieroglifelor sale, şi nu uită de mlădiţele timpului care se aştern si pe dragostea mea- mi-am zis atunci că întrebarea asta, pusă cândva de tine, mi-a cauzat vânătăi şi dorinţe pătimaşe pe care le-aş fi regăsit, poate, în ani şi nu într-o întrebare banală.

Şi atunci începusem să-mi repet: Într-un fel, sfârşitul lumii nu a venit niciodată pentru mine, pentru că, dincolo de tragismul lui, pe mine mă înfioară partea sa repetitivă. Atunci te întreb, iubitule... de câte ori se poate sfârşi lumea pentru tine?

(voi continua)
Mai aromat si mai personal aici

Spune-i că e inutil...

Atunci când pasiunea ne mistuie, gesturile noastre, instinctiv, o ascund; dar bucurându-ne acceptând foamea şi setea eternă, e bine, credem, ca cel puţin să nu ne mai silim să minţim. Nu vorbesc de iubiri, ci de o singură iubire- când noi culegem în voia sorţii, la întâmplare, ochi şi guri care ar putea eventual să ni se potrivească. Atunci mă gândesc ce nebunie trebuie să fie să speri că vei realiza fericirea altfel decât recunoaşterea unui om în tine, delirul intermitent, gândul şi trupurile care se lipesc de cearşaf. Plăcerea nu este la îndemâna oricui şi totuşi, ea ne face să uităm de idealuri, luând pur şi simplu forma lor. Plăcerea, iubirea şi pasiunea se ascund în persoana pe care o putem atinge, poseda, dar nu trupeşte, şi de care să fim posedaţi.

Aş fi putut fi femeia care se întinde în fiecare seară, după ziua de lucru, alături de el; dar nu aş mai fi fost aceeaşi femeie. Aş fi fost de multe ori mamă, iar întregul trup ar fi purtat urmele a tot ceea ce serveşte şi se ruinează în îndeletniciri banale. Nu există dorinţă, ci deprindere! Bărbatul este, uneori, robul fatalităţii care îl condamnă la alegerea exclusivă şi definitivă a femeii care culege din el doar anumite elemente, ignorându-le veşnic pe toate celelalte. De aceea, fiecare fiinţă care ne atinge degajă în noi o părticică, mereu aceeaşi pe care, cel mai adesea, am vrea s-o ascundem. Eu ating urât- gura, cam voluntară, cu buze cărnoase- fruct încă intact- concentrează toată senzualitatea trupului. Iată de ce ştiu că mânia şi ura sunt prelungirile dragostei, aşa cum cred că omul va căuta întotdeauna dragostea adevărată. Aşa cum ştiu că, de fapt, nu au nicio importanţă pentru tine problemele mele de conştiinţă.

Îmi rămân intimităţile în care îmi despletesc părul şi ridic spre lumina chipului tău romanul foileton, iar buzele îmi murmură rugăciuni neghicite. Rămân închisă în mine, aşteptând şi fiind sigură că, bărbatul pentru care aş dori să mor, mâine poate, nu-mi va mai spune nimic- cumplit e să iubeşti şi ruşinos e să n-o mai faci. Iar când nu mai iubeşti, doreşti vizuina precum satisfacţia pe care o are un animal istovit şi sătul când se cufundă în somn. Nu ştim de fapt, că energiile care izvorăsc din noi, tulbură adesea, fără ştirea noastră şi de la distanţă, alte inimi, nu ştim de fapt, câte vieţi putem schimba sau dezorienta.

Port în mine o pasiune turbată, atotputernică, capabilă să creeze până la moarte alte universuri vii cărora le voi deveni, rând pe rând, satelitul nefericit...
Mai aromat si mai personal aici

Cele două femei ale... gurii mele!

Îţi voi săruta întotdeauna palmele căci,
dincolo de amprenta buzelor mele,
las pe galaxia lor urma timpului
nostru.
Ţi le voi săruta mâine şi ieri,
cu energie şi căinţă,
cu tremur şi cu har,
ţi le voi lipi de
ridurile cărnoase ale
gurii mele, ţi le
voi îmbăta cu sucul ei,
ţi le voi transforma în
dans şi în rugăciune,
în posesie şi în
candoare!
Dincolo de săruturi suave
sau sălbatice, mişcarea circulară
şi ritualică a buzelor
te va încinge în ceara dulce
şi înmiresmată a timpului
tău lăsat la mine,
ieri, acum şi
întotdeauna;
te va întrupa în imagini
şi în simţiri,
te va devora întotdeauna,
cu poftă şi cu lacrima
plăcerii,
mai ales când îmi
lipseşti,
mai ales când
nu-mi eşti...

În dar, îţi las sărutarea mea
în palme... s-o simţi mereu,
s-o priveşti întotdeauna!
Mai aromat si mai personal aici

Mă duc s-o ucid pe Eva!

Cum de las să curgă printre gene
tabloul ceruit al Evei,
când am puterea de-al distruge,
fiindu-i sânge şi nu vene?

Şi pietrele-i aruncă-n pântec
o catifea mai grea ca fierul,
şi Eva râde în turbare,
că şi-a pierdut fiica şi ţelul.

Te-am trădat, iubit tablou, căci
pătasei prin confuzii,
trupul meu şi trupul ei-
amărâtele iluzii. Stropită sunt
de ispite, dar mai roditoare-n vise,
frunzele îmi sunt coroane,
una peste alta puse,
iar surâsul- umezeală şi privirea-i
toată-n valuri, limba caută
un şarpe să-l sărute
pe coloană. Te-am trădat, iubită
Evă, căci picioarele-mi frământă
zeama merelor apoase
transformată în păcat,
şi cu gândul meu te mustru
şi te cert şi te îmbrac!
Te doresc nudă ca Venus, te curtez
cu lungi atingeri- vreau ca pielea
mea să frigă pielea ta
când mă dezbrac. Vreau să arzi
sub mărul veşted al unui Adam
respins, să te macini
în credinţele celui care
te-a atins.
Te-am trădat, virgină Evă,
te-am trădat sub privilegiul
de mă-ntrona în tine,
dincolo de sacrilegiu şi de a t-nfemeia,
cu pudoare şi veşminte,
pentru a mă proclama Noua Evă
în cuvinte!

Pentru a ne săruta-
două religii distincte.
Pentru a te cununa-
păcătoasă printre sfinte!
Mai aromat si mai personal aici

Laleaua din cuşca Leului

Jocul meu e altul- uşor mai nervos şi mai orientat, neliniştit şi capricios. Sexualitatea mea străbate şi se trădează în gesturi care iscă ispita. Aceeaşi ispită care tulbură, strecoară îndoieli şi cheamă conştiinţa libertăţii. Cu toate astea, viaţa mea nu a fost furtunoasă, şi nici prezentul nu e calm marin. Furtuna şi neprevăzutul de abia acum le cunosc, din pricina faptului că pot nădăjdui să te înţeleg ca adevăr, iar tu vei putea pătrunde în lumina şi umbra "celeilalte" din mine. Aidoma celui mai fecund katharsis care nu e tocmai creaţia, ci neputinţa de a crea.

Au trecut luni de când mi-am descoperit trupul privit şi admirat din afară, indiferent de sexualitate. Ispita a devenit, de astă dată, sinceră şi spirituală- începută de mult timp, dar organizată târziu. Am ales atât calea libertăţii, cât şi pe aceea a robiei pentru că am fost adesea prinsă de alte încercări şi uluită de alte revelaţii în timpul purgatoriului nostru. Filosofia mea s-ar reduce până la urmă la o singură dogmă: joacă-te!- acel joc care păstrează singur instinctul realităţii, care trăieşte şi se mişcă în realitate, acel joc care se desparte de toate celelalte dogme, imorale sau morale, şi care sunt ţesute în fond, în şi din închipuiri.

În fiecare zi îţi descopăr alte posibilităţi, te îndemn mai viu, ne ispitim mai adânc fără risc sau gratuitate. Aşa ne întrupăm drept viciul celuilalt pe care îl ajutăm cu o iscoditoare pasiune. Izbânzile noastre erotice sunt şi principiale- pricinuite de idei, de raporturi, de poveştile intime ale diverşilor eroi. Te interesez prin virtuţile şi viciile mele. Mă interesezi prin cuget şi prin luptă. În fond, cine m-a ridicat din ceata tuturor chipurilor, cine mi-a durat statură proprie, cine mi-a dat glas? Îţi recunoşti fătura gândului în mine; eu, care te urăsc şi te iubesc cu repeziciune şi cu patimă, care te pândesc cu ochi lacomi şi violenţi... cu dragoste! Eu- cea care-ţi zâmbeşte ca la un joc de gajuri, îmbujorată şi zăpăcită atunci când te prinde, pentru ca apoi zilele să treacă singure şi pauzele lungi să întrerupă îmbrăţişările noastre. Iar în aceste răstimpuri, mă simt palidă, fără gânduri şi fără oase, îmi simt conştiinţa subţire şi incurată ca a unei convalescenţe.

Astea sunt clipele în care închid ochii şi permit spuselor tale să alunece pe oglinda minţii mele fără să lase urme. Sunt clipe în care trăiesc în nespusă intimitate cu miturile, fără să mă înalţ deasupra lumii, ci să las lumea să primească pe împăraţii şi pe săracii visurilor mele răzleţe. Sunt clipele în care celebrez, ritualic aproape, felul în care mă porţi şi felul în care mă nasc în braţele tale, ca o apă care câteodată te botează, câteodată te îneacă...
Mai aromat si mai personal aici