Curat, pasiune și necredință

Băutura, dragostea, tutunul și arta- cele patru oase grele ale vieții. Când unul dintre ele începe să doară și să atingă fiecare mușchi și fiecare fibră, nu simți decât un clocot al sufletului care strigă libertatea și răzvrătirea. Vorbesc des cu aceste patru mironosițe care-și dau aere de mari profeți, atunci când mă arăt destul de precisă și de meticuloasă în fața lor, am impresia că pozez într-o bigotă aflată la spovedanie. De fapt, niciodată nu m-am înțeles mai bine ca acum cu băutura, tutunul, dragostea și arta împreunate. Mi-au devenit confidenți gălăgioși, aceia care-ți zguduie diminețile cu pălăvrăgeli și întrebări confuze, banale și interminabile. Mă ridic, mă așez și încerc să înțeleg de ce atunci când cauți liniștea, urci scările unei biserici și de ce, atunci când ești în fața tablourilor cu sfinți, nu auzi altceva decât vacarmul și ai imediata impresie a omului stingher. Cam așa e dimineața în care stau de vorbă cu cele patru oase ale vieții mele. Tăcută și gălăgioasă, ca într-un arpegiu care nu face decât să te țină din ce în ce mai conectat cu sunetul.

Dragostea e cea mai meditativă- rămâne fixată pe imaginea gâtului meu gol și mă face să tremur când mă gândesc la sărutul care l-a acoperit, băutura încearcă să înțeleagă dacă vede paharul plin sau gol, iar tutunul se adulmecă pe sine și amețește, iar arta... arta decade în fiecare dimineață și urcă progresiv în timpul zilei până își reîntâlnește cele trei tovarășe. Sunt un om fericit, din rândul acelora care realizează asta, din rândul acelora care știu că oamenii doresc să fie înșelați, îi înșală cu plăcere, urmând să mai tragă și profit de pe treaba asta. Sigur, complotez în permanență cu viciile mele, mă gândesc în permanență cum să îmbrac un suflet care pare prea dezbrăcat, cum să-l mai ferchezuiesc puțin, cum să-i adaug dragostea care trebuie, ridurile frumoase ale băuturii și ale tutunului și simplitatea candidă a artei. Un suflet cusut de grupul de cvartete care-mi desenează și-mi decorează viața. Uneori, mă mai cos și singură... pe treptele bisericii pe care n-o văd, dar căreia mă închin în somn, în liniște!
Mai aromat si mai personal aici

Decolorări ale inimii

Știi, nu e vorba nici măcar despre dor... Mon Paradou s-a redus subit la un cer care se vede prea aproape de la etajul 8. Mă întreb dacă al tău e la fel de aproape ca al meu și dacă seara, după ce privim niște stele îmbătate de nori groși, dăm drumul la aceeași melodie, bem același vin sau visăm același coșmar! Știi, nu mi-e frică să cad, mi-e frică să nu mă îngrop singură când o să ating pământul. Nu mi-e teamă de mâna care transcrie prea multe dorințe, ci de impulsul de a le extremiza într-o fracțiune de secundă, de a mă ridica și de a pleca doar pentru a vedea cerul și din altă parte, bând un altfel de vin, ascultând altfel de melodii, șoptind altfel de cuvinte în timp ce visez un altfel de coșmar.

În aburii mei, inima își pierde treptat culoarea, albăstreala ei îmi amintește de durerile de splină ale alcoolicilor. Alcoolul meu mă ține totuși, departe de dureri. M-am obișnuit să îmi îmbrac cele mai frumoase rochii, să-mi obosesc picioarele pe cele mai înalte tocuri și să ocup un loc, deseori printre bărbați energici și frumoși, povestind despre orice, în afară de mine și bând orice, în afară de ceea ce obișnuiam să bem amândoi. E ca un cult, o enclavă, o religie tabu, pe care nu vreau s-o pervertesc, s-o public, s-o afișez. M-am obișnuit să trișez, să mint, să mă furișez, să intru în mintea unui bărbat cu ușurință, să-i citesc pasiunea de dincolo de licuricii tâmpi care-i invadează ochii. M-am obișnuit cu răsfățul, cu atenția, cu piedestaluri dintre cele mai variate și mai zadarnice! Știi... nu e vorba nici măcar despre dor... e ca o compensație, ca un vid care umple un alt vid, ca un risc despre care știu totul și care nici măcar nu mai are farmec. Dar mă duc și mă întorc, mă învârt și mă îmbăt, mă arăt interesată și apoi refuz. Aleg foarte puțin din foarte mult, dar întotdeauna aleg calea care-mi șoptește că cerul ei se vede mai departe decât cerul meu și că, pentru un timp limitat, poate să dispară în totalitate! Curiozitatea asta mă macină... instinctele mă obosesc prea des, dar parcă niciodată nu mă consumă! Cerurile se întretaie și dimineața rămâne deseori goală, amară și amețită, într-un cearșaf cald și cu cearcănele albăstrui care prevestesc acele dureri de splină ale alcoolicilor! Mi-e teamă să nu încep să uit și mai multe, și nu memoria ar fi de vină aici, ci preafolosita inimă care se decolorează cu fiecare piedestal pe care mai sunt urcată...

După toate astea, sunt sigură că seara, atunci când ne regăsim singurătatea, ascultăm aceeași melodie și bem același vin, roșu și puternic, iluzie a două inimi care și-au pierdut culoarea, separat!
Mai aromat si mai personal aici

Se-aude...

Sunt acolo! În spatele sunetului tău,
mă cuprind în brațe cu acordurile
cântecului nescris de inima ta, cu
emoția necuvântată a mâinilor tale!
Sunt acolo... rece și caldă, statuie de
piatră a unei Venere necioplite până
la capăt de către sculptorul boem
care-a băut mai mult vin decât
trebuia atunci când m-a gândit!

Și-am devenit sunet încins pe
o piatră tăcută, tumult de nemișcări
vise de neființă. Sunt acolo,
în spatele pleoapelor care
nu se mai închid, în mijlocul
ochiului tău care nu mai doarme
decât în gând și cu gândul care mă
strivește și mă învie pe mine,
pe mine- piatra care scrijelește
cântecul pe inima ta! Se-aude...
Mai aromat si mai personal aici

Absintul- din ce în ce mai amar

Mi se spune că sunt virginală, cu rochia care-mi acoperă pielea albă și coronița care-mi sângerează chipul sub forma spinilor ei nevăzuți. Răspund că aparența este o armă și că, dacă ochiul vigilent pătrunde prin rochia diafană, poate vedea cu ușurință coapsa învinețită din cauza sabiei lungi care-mi ține loc de jartea. Nimănui din lume nu i-ar fi venit ideea să caute acolo, să caute în spatele unei aparențe și să descopere că și femeile, pe lângă bărbați, sunt pline de extraordinare secrete. Că nu sunt în stare, ca mulți alții, să-mi descopăr goliciunea sufletului în raza unor ochi impuri, deși știu că ai mei, tulburi și căpriorici, sunt mai viciați și mai nelegiuiți decât ai multor altora. Nu pot decât să mă joc cu aparențele și să țin cvasi-ascunsă acea sabie care deseori mă apără de ”cercetași”.

Un aspect al crezului meu ține de sublima cruzime, de acele îngăduințe care dictează amorul și de acele îngrădiri care-l fructifică. Cleopatra știa foarte bine de ce poruncea să-i fie ucis amantul cu imediata ivire a zorilor, iar eu știu că multe dintre cuvintele șoptite rămân irepetabile, așa cum prefer în orice moment teribila lovitură de ciocan care să despartă doi oameni în locul unui nesfârșit dezgust. Sunt aspecte varii care țin în marea lor majoritate de grija pe care o am să-mi las mai tot timpul paharul plin, chiar dacă îi adaug venin, chiar dacă-i stropesc marginile cu esențe de cucută sau cu cel mai scump vin revărsat din toată podgoria tânără a sufletului meu. Paharul meu plin este sufletul meu niciodată îndestulat, niciodată secătuit, este singura parte a vieții căreia îi accept compromisul de mijloc, și nu una dintre extreme. Acest animal straniu, demonul sau zeul, despre care atâtea persoane cunosc atât de puține. Acest animal care șoptește unui ecou să-l aștepte și să-l iubească așa cum îl iubește el.


Despre cruzime se pot deserta infinite nuanțe. Eu, ca femeie aparent virginală, cum mi se spune, știu foate bine cât de plicticos e să mângâi azi femeia pe care ieri ai iubit-o, să desfaci la nesfârșit aceleași corsete pline de broderii și de funde, să contempli aceeași fanfaronadă și să miroși același parfum. Știu foarte bine cum accepți pieziș să cunoști personaje grațioase și surâzătoare care-ți aruncă în treacăt binețe amicală. Știu că e plăcut să mă consider Pandora, cu Speranța lăsată în uitare și cu întreaga umanitate cuprinsă fatalist în cutia mea. Îmi cunosc visările mai bine decât liniile din palmă și știu că se împart în pudibonderismele unei novice și în patimile unei curtezane în plină orgie. Mi-e teamă de animalul sufletului meu pentru că știu că-l las liber pe cele mai stranii ținuturi, ale caror aparențe sunt splendide, dar ale căror suburbii abundă în miasme vătămătoare. Și totuși, mi-e indiferentă cutezanța unora de a le străbate la picior, fără armură și cu o îndrăzneală caraghioasă. Oare cine mai știe, în afara ta, că în adâncurile lui e ascuns un șarpe care se învârte în jurul său cu o nebună repeziciune, împroșcându-și veninul? Cine vede, prin rochia mea, un picior care a călcat toate lucrurile pe care alții le-au adorat sau le-au râvnit, o inimă care a iubit atunci când nu voia decât să fie urâtă, un ochi care a știut dinainte urmarea unei nebunii sau a unui capriciu, văzut drept coșmar de către ceilalți? Astăzi lumea e plictisită de vânătoare, iar ”cercetașii” sunt din ce în ce mai necalificați și preferă să atingă rochia, decât s-o întrepătrundă cu viclenie. Nu mă pot lega foarte mult de un lucru pentru că știu prea bine că la un moment dat va prinde mucegai și va fi găunos, iar personajele vor fi întotdeauna șanjante în așa fel încât vor fi aparent lipsite de plictis și pline de dramă, de cele mai multe ori, ieftină. Îmi dau seama cât de populată este lumea de neghiobi care nu au dat atenție niciodată spatelui sau sânului unei femei atunci când au avut-o. Nu mai spun despre aceia care nu cunosc vicleșugurile dragostei pentru că nu cunosc dragostea și, deci, nu recunosc nici frumusețea femeii pe care o țin în brațe ca în ghearele ursului abia ieșit din dormitare. Întotdeauna am fost curioasă ( nu degeaba mi se mai zice și Eva) să privesc în spatele aparenței unei femei, să-i aflu secretul- uneori am impresia că alter-egoul meu masculin este mai pronunțat decât egoul feminin- știu că dincolo de un chip trist, palid, îngândurat, ori pur și simplu tâmp, se ascunde un secret, acel secret al femeii care-și poartă pecetea. Cunosc atâtea astfel de secrete nerostite, încât adeseori îmi doresc să fiu infidelă părții acesteia de memorie, s-o șterg și să uit că fac parte din aceeași tagmă. Se întâmplă deci, ca sexul sufletului meu să nu fie același cu cel al trupului, și nu numai din pricina aceasta, a curiozității pe care aș vrea s-o atribui bărbatului, ci și pentru că am sângele închis, ardent și clocotitor, mai ceva ca al unui mascul în plină tinerețe. Îmi plac caii, iubesc violența, nu-mi place să ascult de cineva și cuvântul pe care-l pronunț cel mai des este: ”Vreau!”, acompaniat de un tumult de gânduri virile și viguroase, renunțând cu plăcere la oglindă în favoarea sabiei. Cu toate astea, nu aș renunța la virginitatea care mi se atribuie, deși e în totală neconcordanță cu spiritul. Mă gândesc câți bărbați fermecători, frumoși și plini de spirit au implorat în genunchi niște idoli nesimțiți și pasivi. Mă gândesc cât de zadarnică este căldura cuvintelor lor și răceala faptelor, cât de mistuiți sunt în aparență de simțire, și cât de secat le este izvorul spiritului.

Am mai vorbit despre cât de mult îmbrățișez ideea extremelor și cât de searbădă mi se pare acceptarea căii de mijloc. În privința oamenilor, teoria este la fel de simplă- există două categorii esențiale, aceia pe care îi ador și aceia pe care îi detest, restul e ca și când n-ar fi- expansivitatea mea mă împinge să nu fac nicio deosebire între aceștia din urmă și pavajele șoselelor. Importanța mea în proprii ochi se rezumă la felul în care reușesc să mă introduc în secretul celor mai mari splendori intime pentru că știu că există o mai mare plăcere în a da decât în a primi. Clocotul va rămâne de necurmat în interiorul meu, va rămâne ciclic, cu valul care întotdeauna împinge un alt val și cu supraabundența care mă injectează energic și nu mă plictisește niciodată. Știu, desigur, că dimineața îmi dezmorțesc mâinile albe și sensibile pentru că mai sunt de dat atâtea lovituri de ciocan încât, riscând să fac bătăi, sunt sigură că nu voi lăsa niciodată dalta să-mi scape. Sublima cruzime în spatele căreia tu știi prea bine că se va ascunde întotdeauna acea îngăduită vanitate nevinovată. Pecetea mea nu e deci albă și nici gri, e pur și simplu neagră precum cerul gurii câinilor turbați.
Mai aromat si mai personal aici

Am nemurit

M-am aruncat de pe stâncă.
Am înghițit aerul și apa trupului tău.
Eram sus, zburam și, dintr-o dată,
pământul mi-a spus, zâmbind,
că nu mai pot să merg,
ci doar să mă târăsc goală
și despletită până
la tine.
Mai aromat si mai personal aici

Morțile mele, din gând

Nu ți-aș mai spune iar despre iubire.
Cuvintele mi-ar usuca buzele, iar
sufletul n-ar mai știi să citească
rândurile fostelor poezii
cu parfum desuet.

Nu te-aș minți când știu că nici
tristețea n-ar putea să mă mai creadă,
și-aș vrea să beau lumină din pahar,
acel vin simplu, gălbui și amar al
nopților în care ne iubeam durerea.
Nuanțe evidente de uraniu vorbesc în
cor despre trecut, iluziile lor
nu sunt decât un biet alcoolic
stând în coate.
Și timpul, descheiat la cămașă
și foarte naiv, mă face să par
pendula iubirii, când eu nu sunt
nici om, nici vid, ci doar
femeie în haine virile.

Nu ți-aș mai spune despre el
nimic care să poată
să te mai uimească.
Știi... nu am mai întâlnit
până acum
pământ sau zeu care să nu cunoască
o poveste proastă...
Mai aromat si mai personal aici

În loc de poezie

Un adevărat regal de poezie- această coloană sonoră a acestui film absolument fascinant! Bucurați-vă simțurile!


Mai aromat si mai personal aici

Surpriza vine din Oglindă

Minciunile se ascund în fiecare Oglindă. Dacă eu, mâine, vin la tine și mă uit în oglinda ta, mă văd la fel de nenorocită cum mă văd în propria oglindă. Sigur că ne lăsam purtați de mirajul luciului ei, sigur că ne admirăm întâi culorile superficialei noastre naturi umane, ne potrivim zâmbetul, ne dăm părul după ureche sau tragem de gulerul cămășii. Suprafața ei este cea care întotdeauna ne împiedică sa vrem să privim mai mult. Te-ai privit vreodată în ochi? Erau la fel de negri și de pasionali precum îi văd eu în realitate?

Mă rog, detalii, aș zice! Oglinzile nu reprezintă un portret, ci o poză. O imagine efemeră, cu grave valențe subiective. Portretul intervine atunci când ajungi să-ți vezi în Oglindă centura Venerei sau vălul lui Isis (așa cum mi s-a întâmplat, de exemplu), când ajungi să vezi Sfinxul sau Echerul, când rezumi imaginea la simbolurile care ți se înfățișează în minte și nu în privire. Și când, evident, îți regăsești pe chip, cele mai multe dintre trăsăturile celuilalt. Nu avem nevoie de norișori diatribici, în mijlocul cărora să mâzgălim o semnătură sau să scriem niște cuvinte aleatorii, cu virgulă între ele. Când te privești în Oglindă, e tăcere, așa cum nici pe luciul unei ape nu vorbești, de teamă ca respirația și forța vocii tale să nu nască unde și să tulbure portretul. Mi-e teamă că m-am privit de prea multe ori în Oglinda ta și mi-am văzut acest portret, încât acum, propria mea Oglindă nu mă mai cunoaște. Între mine și ea s-a dezvoltat, în decurs de câteva luni numărabile, o aprigă racilă. Nu mă cunoaște, nu o cunosc, iar cât despre portretul meu, mi-e teamă că nu m-aș recunoaște dacă aș mai avea ocazia, ori aș fi extrem de surprinsă să mă revăd. Asta înseamnă că nu există plictisul despre care aminteai, atâta vreme cât eu nu am Oglinda care să mă lase să-mi recunosc portretul. Nu e plictis, nu e nici măcar căutare, cred că e divertisment, acel divertisment în care tu îți joci rolul de care vag îți mai amintești și încerci să reproduci, actoricește, detaliile și didascaliile care au rămas, cândva, de către două minți complementare, scrise pentru veșnicia literaturii amatoare sau pentru bucuria utilizării lor de către memoria colectivă (noi doi). E posibil să te fi pierdut și eu, și nu doar în zona sensului, dar e și mai posibil să avem impresii de Oglindă și nu certitudini de portret.

”Dacă ni s-ar cere să meșterim niște cioburi de oglindă care să ne reflecte firile”, tu te-ai vedea pe tine sau ai avea acea bucată de geam prin care l-ai vedea pe celălalt? Răspunzând la întrebare a priori, în locul tău, aș spune că nici una, nici cealaltă. Timpul nu se mai măsoară de mult în nisip, ci în bătăi ale inimii, și singurul ”obiect” pe care îl ții tu în mână acum, e inima mea. Dacă o ridici și o expui Oglinzii, este foarte posibil să mă vezi prin tine. Mă întreb dacă pot să fac și eu același lucru, dar nu simt niciun ”obiect” în plus în recuzita ”teatrului” meu pe care să-l pot ridica în Oglindă și care să poată înceta vrajba dintre mine și ea. Și care, în sfârșit, să mă arate, goală de minciuni și de superficial, așa cum obișnuiam să fiu în brațele tale...
Mai aromat si mai personal aici

Ce gândesc (portretul meu la persoana a III-a )

Ea e o curtezană de pe vremea lui Marie Antoinette; nu trăiește în lumea ei și nu înțelege nimic din societatea care o înconjoară. Știe că Hristos n-a venit pentru ea și se consideră la fel de păgână ca Phidias. Mărturisește că nu s-a urcat niciodată pe Golgota ca să culeagă florile patimilor. Corpul ei rebel nu vrea să recunoască supremația sufletului, găsind pământul la fel de minunat ca și cerul și virtutea rezultatul corectării formei. Spiritualitatea nu a fost niciodată slăbiciunea ei, plăcându-i mai mult un trup antic sculptat decât o fantomă. Prețuiește trei lucruri: marmura, purpura și vinul- adică soliditatea, strălucirea culorii și aroma. Ele construiesc substanța visurilor ei, acelea în care caii albi nu sunt încălecați decât de tineri frumoși și goi, și în care nu există nici ceață, nici fum, în care totul radiază și strălucește. În visele ei, fiecare amănunt își lasă bobocul să înflorească, prinzând forme și culori viguroase. Printre pădurile întunecoase ale visurilor ei, apare și Diana, cu tolba de săgeți în spate și cu eșarfa în bătaia vântului, urmată de toată haita sa de nimfe.

Tablourile ei sunt pictate în câteva tonuri, devenind nimic altceva în afara unor basoreliefuri colorate, plăcându-i să-și plimbe degetele pe ceea ce vede și să pipăie rotunjimea contururilor până la sinuozitățile cele mai ascunse. Consideră dragostea ca pe o sculptură mai mult sau mai puțin perfectă, privind bărbații cu ochi de sculptor și abia apoi, cu ochi de îndrăgostită. A început s-o intereseze mai mult forma flaconului, decât calitatea conținutului, iar dacă i-ar fi căzut în mână cutia Pandorei, n-ar fi deschis-o. Îi place de Venus sculptată și de Paris- frumosul cu ochi antici, cu buze pure și ferm tăiate, atât de iubitoare și atât de îmbietoare la sărutat. Dacă ar fi bărbat, i-ar fi frică să-l lase de paj amantei lui. Și totuși, îi place mai mult pământul decât Olimpul pentru că îi place ca printre amanții ei să se numere mai mulți oameni decât zei sau decât regi. Ea este ca o scorneală modernă, fiică a disprețului creștin pentru formă și materie. Nu ascunde nimic, deoarece știe că pudoarea este făcută numai pentru cele urâte, poți s-o vezi în deplina ei goliciune, goală de tot și singură de tot, fără să-ți lase vreo impresie umilă sau fără să fie prea mândră pentru tine. Pentru că ți se uită drept în față și nu-și îndreaptă niciodată ochii spre cer...


Mai aromat si mai personal aici

Ce gândește (portretul lui la persoana I )

Pot vorbi cu o anume eleganță despre dragoste pentru că am avut prilejul să citesc suficiente lucruri frumoase despre ea. Singurul talent care îți trebuie, este acela actoricesc, iar multe dintre femei se mulțumesc cu această aparență. Dar nu simt un cuvânt din ceea ce spun.

Am fost de multe ori învinuit că sunt viclean și ascuns. Cred că nu e nimeni în lume care să simtă mai multă plăcere să vorbească în mod sincer și să-și verse focul inimii ca mine! Dar cum nici ideile și nici sentimentele mele nu seamănă cu ale acelora din jurul meu, și pentru că sunt conștient că la primul cuvânt adevărat pe care l-aș rosti s-ar isca un adevărat protest, am preferat întotdeauna să păstrez tăcerea, sau, dacă decid să vorbesc, să dau drumul numai la prostii acceptate de toți. Ar fi grozav să le spun femeilor ceea ce ți-am scris ție, dar mă gândesc că nu ar gusta prea mult modul meu de a vedea și de a înfățișa dragostea. Iar bărbaților, tot nu pot să le spun în față ce bine le-ar sta să umble în patru labe. La urma urmei, are vreo importanță ce gândesc sau ce nu gândesc eu că sunt trist când par vesel, și voios când mă arăt melancolic? Nimănui nu-i pasă de nimeni și fiecare ființă trăiește sau vegetează după propriile reguli. Fie că fac una sau altă, că trăiesc sau că mor, că mă bucur sau că sufăr, fie că sunt sincer sau prefăcut, ce interes prezintă asta pentru cer sau pentru lubenițe sau chiar pentru oameni!Pot să zic cuiva că e cel mai bun prieten al meu (oricât de sec ar suna), dar dacă voi muri, e evident că oricât de dezolat ar fi, nu va renunța la masa de prânz nici două zile măcar, sau nu se va abține să joace table cu aceeași plăcere ca întotdeauna. Care dintre prietenii mei sau dintre femeile pe care le-am avut vor mai știi numele și prenumele meu și mă vor mai recunoaște pe stradă peste douăzeci de ani, dacă voi trece într-o haină ruptă în coate?
Uitare și nimic, ăsta-i omul!

Ceva, însă, îmi place pe lumea asta- îmi plac taciturnii care-și iau secretul cu ei în mormânt, fără să dorească să-l ofere atingerilor murdare ale mulțimii. Sau îndrăgostiții care nu scriu numele iubitei lor pe nicio scoarță de copac si care nu-l încredințează niciunui ecou, temându-se să nu-l pronunțe în timpul somnului, atunci când visează. Fac parte din numărul lor. Pentru că e greu să-ți aparțină ceva în lumea asta numai ție, știind că orice comoară atrage după sine o puzderie de hoți. De-asta n-am mărturisit nimănui la cine mă gândesc și nimeni nu va știi vreodată pe cine iubesc...


Mai aromat si mai personal aici

Răspund dilemelor unui tânăr

„Te iubesc!”, îmi zice el, brusc, pe nerăsuflate, ca și cum a scăpat de cea mai grea povară. O, nu, nu, dragule, tu nu mă iubești, ia-ți cuvintele înapoi până nu mă simt ca o hoață căreia i-a reușit jaful, dar care, în sfârșit se căiește. Normal că nu mă iubești, doar îți lucesc un pic mai mult ochii decât de obicei, simți un ușor magnetism și suferi de un început de fascinație. Atâta tot! Asta se numește îndrăgosteală, iar dacă e s-o luăm așa, îți mărturisesc că și eu sunt îndrăgostită de tine. Așa cum sunt îndrăgostită de multe altele de pe lumea asta și așa cum pe foarte puține ajung să le iubesc. Știi cum e să îți lași toată ființa pe mâna celuilalt, să ignori orice regulă, să faci orice compromis, să calci în picioare, să plângi pentru cât poți să simți, să visezi și să nu te mai suporți decât lângă celălalt, să fii ușor nevrotic și mereu palid, mai bolnăvicios și totuși, cu o aură mai strălucitoare ca niciodată- asta înseamnă să iubești, dragul meu. Să cazi și să faci să-ți cadă toată pasiunea la picioare, să te întrebi de ce nu-ți pasă de nimic, așa cum obișnuia să-ți pese, să te uiți în oglindă și să vezi cea mai frumoasă slăbiciune a omului cum se desfășoară. Sunt fericită că iubesc, așa cum ți-am zis, dar nefericită că mi-am descoperit, ori că mi-am lăsat descoperită această mare slăbiciune. Of, și cu mine într-adevăr, n-ai decât două șanse- e demonstrată treaba că, orice relație de-a mea ajunge fie la iubire, fie la ură-cruntă, câteodată și amândouă în tandem. Nu ți-ai dori o așa nenorocire.

Sunt învățată să nu plutesc, să nu accept ceea ce e călduț, să merg către extreme, fie că ele mă fac dezirabilă sau indezirabilă. Nu mă poate îmblânzi nimeni, cel puțin în aparență. Să-ți recunosc că este cineva căruia i-a reușit, ar fi în zadar pentru că nu voi vrea să-ți fac cunoscute datele problemei. Iar tu, tu ai impresii. Dintre cele mai naive, e adevărat, dar sunt tare roditoare și delicioase, analizându-le. Mi-ai pus atâtea întrebări, aproape că doream să te laud, când mi-am dat seama că intru, fără să doresc neapărat, în mintea unui copil cu valențe de tânăr înțelept. Sigur că m-am oprit, n-aș fi vrut să-ți bântui somnul și să ajungi și tu să mă urăști. Uite, te las să mă iubești mai bine! (conștientă fiind că nu vei ajunge acolo), dacă îmi promiți că mă uiți imediat după convorbirea asta!

”De ce ai cearcăne?”, mă întreabă el. Pentru că mi le creez singură. Îmi place să am cearcăne, e un accesoriu care te arată mai afectat, mai profund, mai gânditor. Glumele mele sunt ușor nesărate, știu. Întrebarea ta e cel puțin bizară, mă gândesc că ar înfuria oricare altă domniță, și totuși pe mine m-a făcut să zâmbesc. Ți-aș da ca motiv și că am câțiva ani în plus față de tine, dar, din nou, aș fi nesărată și cu un ușor gust amărui. Cred că am cearcăne pentru că mă tot gândesc, în ultima vreme, cum să distrug ceva. Cum să-l distrug silențios, fără pompă, cum să-l anihilez în șoaptă. Nu mă întreba ce, căci n-o să-ți răspund. De ce? Pentru că m-am săturat să scriu- n-o fac decât când sunt în compania lui Bachus, când zbor prin diferite straturi și substraturi ale imaginației narcotizată și când sunt îndurerată, nefericită. Dacă n-aș mai scrie, aș deveni instantaneu castă. Dacă n-aș mai scrie, m-aș opri la ordine, la regulă, la fericire. Știi că fericirea e cea mai banală iluzie, cea mai prototipică și mai îngustă speranță. Aș vrea să fiu acolo, printre ei, fericiții și să surâd tâmp în timp ce-mi strig fericirea. Dacă scriu, îmi alimentez furia și nu mi-o descarc- așa cum s-ar zice- devin tenebroasă și iată, pentru unii, o adevărată intrigă, ca să nu zic ciudățenie. Ce te atrage la mine? ”Ești altfel.” Pe naiba, sunt mai ”la fel” cum nu se poate... Sunt o Pandoră, ca toate femeile, și o capricioasă. Mi-e drag de viață și mi-e frică de mine însămi. Sunt ca iepurele și umbra lui, numai că umbra mea am lăsat-o acolo unde mi-am lăsat și iubirea, și singurul aspect de care mă mai înspăimânt e propria persoană- așa goală cum a rămas. Răsună cel mei înfiorător ecou în mine, de nenumărate ori, infinit aproape, greu de suportat zilnic. Am deci, propria mea melodie- ecoul goliciunii mele interioare. Și totuși, în fiecare zi mă îndrăgostesc și sunt conștientă de asta, față de majoritatea oamenilor care nu știu să se oprească o secundă și să-și dea seama că au fost un pic îndrăgostiți și azi. ”M-am îndrăgostit de Paris și de Provence”, ”M-am îndrăgostit, ca o tribadă, de Marie Antoinette”, mă îndrăgostesc constant de anumite chipuri pe care le văd, evanescente, desigur, dar care pentru o secundă, ajung să mă hipnotizeze, de anumite staturi și mișcări, gesturi și atitudini, de ochi, de anumite buze, de ticuri, de râsete, de plânsete, de culori pe care nu ajung niciodată să le iubesc. Toate schimbătoare și trecătoare, așa cum e dragostea, în general. Nu face greșeala să asemui dragostea iubirii. E altceva. Tu nu mă iubești, deci, tu ești fascinat, pentru o secundă, apoi îți va trece și mâine te vei îndrăgosti de alți ochi, mai nu-știu-cum.

Nu vrei să ajungi să iubești pe cineva despre care știi că nu mai poate iubi așa cum a făcut-o odată, care ți-a mărturisit că nu are inima la ea, nici în poșetă, nici în torpedou. Nu o voi avea decât într-un singur alt trup pe care mi-l voi atribui si al cărui suflet îl voi iubi toată viața. Nu pot exista mai mai multe persoane pe care să le iubesc așa, ar fi o crimă, omucidere curată. Deci, ai tot dreptul să te îndrăgostești de mine, și tot spațiul să te deziluzionezi. Poți să mă și iubești- atâta vreme cât te voi face să mă uiți imediat după convorbirea asta...


Mai aromat si mai personal aici

Mă voi preface oarbă și-o să vin

Ai întâlnit femeia care să-ți
frângă palmele, să-ți smulgă brațele,
să te lovească în deplina ta
iubire, pentru ca apoi să-ți
lase și inima jos, pe un pietroi
greu și nespălat de ploi,
fără s-o învelească măcar?

Sau femeia care nu știe să plece
înainte să dărâme tot templul
care-i e închinat?

Iat-o pe cea care n-a găsit încă
toată candoarea brațelor pe care să
nu le smulgă imediat după ce-au
îmbrățișat-o și nici inima care
să-i spună ”folosește-mă”,
fără să se supere apoi.
Mai aromat si mai personal aici

Zigzag iubit

Ai ochii negri? Nu mai știu,
nu le mai întrevăd forma,
nici culoarea, nici muzica.
Ai mâinile frumoase, ivorii,
puternice? Nu mai știu...
ți le-am pierdut pe fiecare
dintre plajele
verii. Mi-am iubit muza
de-odată cu vidul imaginii
tale, refuzând să-ți scriu
numele în nisip, dar desenându-ți
forma în fiecare vis,
din care nu lipseai niciodată,
dar în care aveai ochi verzi
și mâini grele, lipsite
de grație.
Nu mai știu...
Nu te mai știu!
Mai aromat si mai personal aici

Rendez-vous și amor

Sunt momente în care nimic nu contează mai mult decât instinctul găsit în pribegie. În oamenii pe care îi vezi pentru prima dată și cărora te prezinți cu diplomație și decență, pentru ca mai târziu să vă vedeți într-un clar-obscur de fereastră și să vă împărtășiți cele mai indiscrete povești.

Ochii lor devin insidioși și dornici să soarbă cât mai multe dintre cuvintele tale, încât întrevederea devine de-a dreptul curtenească la un moment dat. Precum un vodevil cu accente romantice, însă fără nimic grosier ori abuziv. Cât de ușor îți poți descoperi atunci, privind în ochii celuilalt, succesul asigurat de stăpânirea unei alte arte tipic femeiești- aceea de a știi să fii indecentă într-o manieră superioară și să te prezinți cu o nobilă obrăznicie. În ochii lor sclipesc lumini neîntâlnite până atunci în convorbire, lumini ușor surprinse și animalice, cu iridescențe care mai că te și flatează și îmbujorează. Acele lumini îți asigură negrăitul compliment. Simțeam că în fața acelui crepuscul de lumină, îmi arătam toată picanteria unei curtezane, poate prea virginală în jocul iscat, poate prea transparentă în dansul ideilor rostite.

Mă privea segmental, fără să îndrăznească să mă cântărească mai mult de două minute, fără să-mi atingă mâna sau să mi se scufunde în totalitate în abanosul ochilor mei care nu ezitau să-i intrige, plini de spirit, de capricii și de vervă. Întâlnirea privirilor noastre era de o fermecătoare depravare, o întâlnire din care știam că nu vom ieși nici ridicoli, dar nici elegiaci. Îi vorbeam cu rapiditate și cu siguranță, mergând până în adâncul lucrurilor și făcându-l pe el să pară, pe lângă mine, un simplu visător și entuziast. Aveam impresia că-l lecuiesc, cu fiecare vorbă rostită, de orice urmă de idealism. I-am spus că scriu poezii, dar că, în același timp, tot eu sunt aceea care, prin firea mea, i-aș deziluziona cel mai tare pe poeți. El nu făcea decât să mă îngâne, iar când înceta să practice acest mimetism pe alocuri înjositor, îmi spunea, cu un impetuos spirit algebric, că am un spirit sclipitor. Vorbeam despre nimicuri iraționale, neconcludente, care nu erau altceva decât cadrul unei îmbrățișări a privirilor. Știam, din jocul trupului său, cum mintea nu-l lasă și-l chinuie cu gânduri mârșave sau vulgare, trezindu-i o mulțime de pofte impracticabile și ușor necuviincioase. Știam că e torturat de dorințe care-i erau fie străine, după cum se comporta, fie stăpâne și de neînduplecat. Arta fermecării e cât se poate de vastă, începusem eu să-i zic la un moment dat.

El a tresărit, ca și cum i se părea familiar ce-i șoptesc și m-a întrebat dacă știu alegoria cu amicii lui Ulise, prefăcuți în porci de către Circe. Am înțeles atunci că acel bărbat din fața mea, cu tot respectul pe care l-ar avea vizavi de femeie, de viață și de cultură, ar fi scuipat ca un neprihănit pe Iliada lui Homer și ar fi cerut să i se aducă vin ca să se îmbete, să fumeze din pipă, să spargă geamurile, să cânte cel mai obscen refren știut și să-mi ridice ușor fusta ca să vadă doar dacă mi-am prins jartiera deasupra sau dedesubtul genunchiului. Și eu simțeam cumva o desfătare, însă l-am descurajat, spunându-i că nu face altceva decât să făurească himere. El nu se împotrivea farmecului pe care i-l arătam, ci mă ajuta să-l înjosesc aproape, să-l minimizez, părându-i-se firească oricare pervertire a omului. Nu mai știam dacă eu sau dacă el vroia să fugă, nu mai știam nici dacă eu sau dacă el era corupătorul, cert este că ne-am asumat rolurile taciturn. Niște roluri cărora le pierdusem înțelesul pe drum, pe drumul senzațiilor. În seara aceea am realizat inutilitatea în deplina lor utilitate a cuvintelor. Convorbirea în sine a fost resimțită ca cel mai nebun amor făcut cu un străin căruia nu-i știi numele, dar căruia ai impresia că-i poți seduce toată rațiunea și tot spiritul. O convorbire ca un monolog, ca o disertație despre orice plămădeală a lumii, acompaniată de săruturi fulgurante ale privirilor și întreruptă brusc de către o tresărire apogeică, sălbatică și roditoare, plină de subînțelesurile unui joc erotic. Și așa a fost, un joc erotic mascat, obscur, ascuns de cuvinte dintre cele mai simbolice și de priviri dintre cele mai nebănuitoare.

Cei din jurul nostru nici nu și-au dat seama că noi, doi tineri stând în fața unei ferestre și vorbind, ne-am iubit de fapt, mai necuviincios și mai sălbatic, chiar înaintea lor, fără jenă și fără ascunzișuri. Un amor verbal ale cărui intrigi și digresiuni spumoase, m-au făcut să-mi descopăr minunata artă a fermecării, a indecenței superioare și a nobilei obrăznicii, fără să mă arăt rușinată, ori fără să mă dea de gol vreo anume roșeață apărută pe paloarea obrajilor mei...
Mai aromat si mai personal aici

Jumătate iubit, uitat pe jumătate

Ai ajuns să vrei să-mi miroși
din nou părul, să-l simți
iarăși ca pe cel mai scump
cașmir mângâindu-ți
palmele și chipul. Ai ajuns
să visezi formele cuvintelor
mele imediat ce-mi curbau
buzele. Ai ajuns să-mi
auzi pașii, bătaia tocurilor
înfipte chiar în inimă.

Ai ajuns să-mi simți trupul,
ușor și sigur pe el,
unduindu-se pe lângă toate
amintirile care, în loc
să fugă departe de noi, stau
și așteaptă poate, ca
cineva să le gonească.
Mai aromat si mai personal aici

La capătul sărutului

Spune-mi: cine te minte-
omul sau poetul,
omul sau vinul,
omul sau sunetul,
omul sau animalul,
omul sau prea complicata
lui adnotare, eleganta,
sublima, șireata,
dantelata și idilica,
grava și dulcea lui glosare-
femeia?
Mai aromat si mai personal aici

Locuitor al cuvântului meu

Strânge-mă, iubitule, de mijlocul
cuvintelor mele spuse prea
repede, prea simplu.

Fă-mi-le orchestra propriilor gânduri
rupându-se în ecouri ca oasele
propriei inimi care ți-ar spune
câteodată cuvinte de dor,
sau de iubire, dar care uită
s-o facă atunci când știe
că timpul i-ar număra mai
degrabă atingerile,
decât vorbele...
Mai aromat si mai personal aici

Toate vibrațiile deodată

Urechea-mi țipă sunetele vechi,
demodate ale gemetelor nopților
trecute. Mi-aș dori să mi se
termine iar pe buze și nu în timpan,
ca să știu dacă gustul lor m-ar
durea la fel de tare ca auzul continuu
al mătăsii forjate de durerea
retrăirilor.
Mai aromat si mai personal aici

Umed, rece și aproape (că) vin

Adu-mi vin și un pahar de neliniște!

Trage obloanele peste zilele
sufletului tău și fă din el
noapte, grea si drapată ca o
catifea, impură ca rubiniul
vinului rămas pe buzele mele.

Sparge paharul în care s-a amprentat
fumul fostei noastre patimi
și lasă-mi numai neliniștea...
necunoscutei pasiuni!
Mai aromat si mai personal aici

Oricum mă sfărâm

Ce simți când dantela pielii mele
îți atinge umbra?
Când șoapta mea limpede și ardentă
de femeie îți străbate fiecare iluzie?
Ce simți când privești în mine
toate fricile, fugile și
luminile de care uitasei?

Ce simți când de fapt,
sunt a ta din ce în ce mai puțin?
Mai aromat si mai personal aici