Infinitul- darul maturității mele oferit ție

Mi se spune că m-am maturizat sau că încep să mă maturizez. E ciudat că simt asta de ceva vreme deja și o bună perioadă de timp am fost extaziată de sentiment. Responsabilități am avut dintotdeauna, nu despre ele e vorba. Este vorba despre perioada aceea de crepuscul între caii sălbatici ai tinereții și tot ceea ce vine direct îmblânzit odată cu maturitatea.

Ai momente în care sufletul ți-e cântec trist, momente în care ești gata să clachezi lângă o scrumieră care fumegă singură țigara aprinsă fără să știi când, fără să mai știi cine a aprins-o. Maturitatea vine cu acceptare reciprocă, din păcate. Deși până acum, toată viața am alergat după tot ce mi-am dorit, acum parcă am picioarele retezate într-un loc pe care mi l-am visat și construit de atâta timp, dar care uneori mă lovește prea tare de pereți grei.

Un singur aspect mă interesează în toată povestea asta cu maturitatea- să aibă legea care să împace un suflet nebun, născut cu un fel nedescris de identitate cu ideea legământului. Să îl lase să râdă în hohote, să-l lase să creeze și să cânte, să se lase bucurat și încântat de el, să-l respecte și să-l răsfețe, să-i mulțumească pentru că refuză să îmbătrânească, să îi încurajeze bucuria și sexualitatea.

Ai momente în care simți că nu-i aparții așa cum îți imaginai. Ai momente în care știi că mai ai atâtea de oferit, atât de multe minuni de dăruit și momente de împărtășit, încât ai impresia că aici și acum nu vrea nimeni asta de la tine. Că cineva a încetat să te mai descopere în toată prospețimea ta... că cineva îți vede numai ridurile și defectele care odată erau atât de frumoase, că-ți enumeră greșeli absurde, că nu te mai privește pentru că nu te mai vede. Pentru că stupida așa-zisă maturitate are momente în care ne întoarce acolo unde eram prea necopți ca să gândim corect, prea copii ca să ne pese, prea neinițiați ca să iubim înainte de a face sex, prea mici ca să ne asumăm vina și să n-o întoarcem celuilalt, prea imaturi.

Suntem proști.

Când tot ce dăruiești înseamnă nimic și se rezumă la lucruri mărunte, simți că ești prins în propria cursă, că te îndepărtezi de ceea ce știi că ești. Simți că doar INFINITUL pe care ți l-ai amprentat pe piele pe viață în semn de iubire față de celălalt îți este ancora care te mai ține și te mai sprijină.
...
Mă faci să mă îndepărtez tot mai mult de bucuria aia naturală din propria privire, să mă îndepărtez de scris, de vin, de nevoia de a fi iubită până la nebunie, în totalitate, de nebunia trăirii momentului, de dorința de a împărții sufletul și tot ce sunt cu tine, de instinctul de mama care a tot crescut în mine în ultima vreme, de vise frumoase și imaginea casei noastre, de suflete curate și sinceritate, de călătorii și escapade, de noi goi, de noi ca întreg, de noi doi.

Am momente când pentru toată îndepărtarea asta pe care ajung s-o simt, blamez nenorocita de maturitate. Nenorocita de maturitate care ne împinge înapoi în toate ipocriziile imaturității.

Și-atunci, în noapte, când realizez asta, durerea îmi redă totuși cel mai râvnit fruct- inspirația. Pentru că niciodată caii sufletului meu n-au alergat spre partea goală a paharului, ci către cea plină... de vin.

Fiți fericiți!


Mai aromat si mai personal aici

Orele

Orele se opresc,
se topesc între bătăile inimilor noastre,
şi timpul ne vorbeşte
despre toate sărutările şi atingerile
păstrate în calendar;

orele plâng de fericire când vorbim
despre mâine
şi nu despre ieri,
când ne privim
visele de sub cearşaf,
când râdem
cu zgomotele unui copil răsfăţat.

Orele dansează în jurul nostru_
aplaudă clinchetul paharelor
care se sărută în semi-întuneric.


Mai aromat si mai personal aici

Cum te gandeam acum doi ani...

Exista un răstimp în care aveam răgazul să mă gândesc.

Şi realizam că încet-încet ajunsesem să uit cum e să iubeşti, deşi iubeam trupuri aproape zilnic. El mă readuce inimii mele. Simt că îmi dă tot şi că-mi ia tot din ceea ce era umbră şi dezechilibru în mine.

Cred că şi eu i-am cerut, fără s-o spun direct, să-mi dea ceva un pic mai bun decât totul sau nimic ca să mă pot detaşa. Dar să-mi dea ceva- poate doar acel crâmpei de clipă în care fie am crezut, fie chiar am fost fericiţi. Şi îl adorm pe pielea mea, cu voaluri de delicateţe pe care am rămas uimită să le aflu- surprinsă de propria plăcere de a-i ţine capul pe pieptul meu.

... spuneam eu acum vreo doi ani.


Mai aromat si mai personal aici

Imaginează-ți un instantaneu

Gândește-te la mine și imaginează-ți o femeie tânără, cu părul desprins care ocupă un sfert al unei bănci prăfuite dintr-un parc, citind. Poartă ochelari, căci filmul vieții aproape că i-a orbit claritatea privirii.

Imaginează-ți-o stând așa ore întregi, ore în care pe lângă ea au trecut momente fericite sau nefericite din viețile altor oameni. Unii alergau, alții savurau un picnic în soarele după-amiezii, alții se plimbau ținându-se de mână, se certau, unii își dresau câinii, alții mergeau alene și ascultau muzică în căști. Imaginează-ți că lângă ea, la un moment dat, s-a așezat un bărbat tânăr, îmbrăcat mult prea elegant pentru o ședere pe bancă într-un parc, care a ocupat vreme de câteva ore un alt sfert al băncii. Între ei, sfertul fantomă, eliberat de povara vreunei povești, nu era altceva decât o punte.

Bărbatul acesta n-a încetat nicio clipă s-o privească pe tânără. N-a zis nimic vreme de aproape o oră. Se foia, își trosnea degetele, își încrucișa brațele, încerca să nu se întindă nepoliticos peste sfertul fantomă dintre ei, dar în tot acest timp, o privea. Femeia citea în continuare. Trecuse deja de jumătatea cărții și își mai potrivea din când în când ochelarii pe linia nasului, timp în care își întorcea brusc privirea spre aleea parcului, apoi revenea la povestea cărții. 

Încerc să te descifrez, a întrerupt tânărul la un moment dat perfecta tăcere dintre ei. Femeia a tresărit, ca și când până atunci n-a fost deranjată de niciun lătrat, râs sau de nicio muzică din acel parc, ca și când avea construit un vid spart numai de vocea acestui bărbat. Și-a întors privirea și trupul către el. Sunt ca o coală, un pic pătată de cafea într-un colț, nu ai ce descifra, sunt evidentă, a spus tânăra calm, cu seriozitate și lumină în glas. 

Tânărul îi înmână o fotografie. Era un instantaneu al ei surprins într-unul dintre momentele în care ea și-a așezat mai bine ochelarii furând o privire aleii din dreapta ei. Uite, cred că privirea ta este pata de cafea despre care spui, ai încercat să ascunzi nevoia de a te uita pe alee în spatele gestului devenit aproape tic sau ritual de a-ți așeza ochelarii. Te aștepți să apară cineva, știu asta, dar nu mă gândeam că o să am norocul sa-ți surprind privirea. E tristă, ai ochii întunecați și tulburi. Asta te transformă într-o enigmă. Faptul că ești îndurerată, iar eu nu cunosc motivul pentru care ești așa, i-a spus bărbatul în timp ce ea analiza ca o stană de piatră acel instantaneu.

Nu știu cine este această femeie, l-a întrerupt  tânăra în momentul în care i-a și înmânat fotografia. Imaginează-ți-o cu vise, cu dorințe, cu o nebunie de nestăpânit și cu o energie sălbatică. Imaginează-ți această femeie cu planuri, credințe și iubire. Imaginează-ți-o curată, ca o coală, nepătată de cafea, simplă și totuși plină de ramificații. Artistă, cu un spirit liber, dezinhibată, sinceră și cu o traistă întreagă de pasiuni. Du-te până acolo unde o poți vedea scriind pe sticky  notes numele viitorilor ei copii, sigură că ei îi vor împlini viața, sau nebună, scriind bilețele și împachetându-le ca să le ascundă în buzunarele bărbatului iubit. Bilețele simpatice, comice, pline de iubire. Imaginează-ți-o loială și plină de încredere, purtând desuuri compromițătoare sau fără să poarte lenjerie la un eveniment plin de lume, imaginează-ți-o pe tocuri cui și într-o pereche de bikini negri, cu părul lăsat pe spate, așteptându-și bărbatul iubit să se întoarcă de la muncă. Sau pescuind și prinzând broaște țestoase, aproape plângând că a reuși performanța de a răni un animăluț. Imaginează-ți-o în fiecare seară aproape, turnându-și câte un strop de vin roșu într-un pahar elegant, pe care ulterior îl va sparge și furându-și câteva momente egoiste doar pentru ea în compania vinului, citind, ascultând muzică sau cântând.

Imaginează-ți că ea, neinstruită și rebelă, și-a construit un carnețel în care și-a notat meticulos rețetele preferate ale bărbatului iubit. Și apoi, plină de făină, încercând să coacă cea mai bună pizza și râzând când nu i-a reușit altceva decât un blat gros de două degete. Imaginează-ți-o scriind,citind, subliniind de zor, plângându-se că o doare spatele și că o dor ochii, dar gata să îl iubească în cele mai surprinzătoare moduri. Sau râzând cu gura până la urechi la glumele lui sau după ce se lovește singura. 

Ai zice, poate, nu știu cine este această femeie...

Mai aromat si mai personal aici

Requiem și îmi place

Îmi plăcea să dorm diminețile, să le savurez visele, dintre cele mai frumoase. Acum nu mai pot să dorm decât foarte puțin, sunt precum bătrânii care refuză să mai doarmă mult, ca să se bucure de tot timpul pe care îl mai au. Doar că eu nu mai pot... Și când dorm, visez urât, mă trezesc brusc, mă doare capul.

Îmi plăcea să am obiceiuri, dintre cele mai banale, dar care mă defineau. Acum nu mai am timp de ele și nici nu le mai văd rostul. Prefer neprevăzutul, frumusețea instantanee, neplănuită. Doar că acum... tocmai el s-a transformat în obicei. Îmi place să râd și să văd oameni râzând, bucurându-se, oameni cu un simț fin al umorului care încă mai știu să râdă. Există un singur om care mă face să râd indiferent de circumstanțe, fie că râd isteric, fie că mă gâdilă nebunește, fie că ajunge să facă cele mai banale și enervante glume. Eu râd cu poftă, ăsta e medicamentul meu. Pentru că îmi place să cred că voi trăi mult, ca să pot să râd mult, ca să aibă el toată viața timp să mă facă să râd, dar am o teamă care crește ca o buruiană în mine, am o teamă că visul se întrerupe mult înaintea ivirii zorilor. Exact cum se întâmplă acum cu somnul meu.

Îmi place să am certitudinea că voi trăi frumusețea vieții lângă el, că mă va ridica, îl voi sprijini, mă va răsfăța, îl voi ului, mă va fericii, îl voi împlini. Și vom avea povești în spate, și multe poze cu momente frumoase și liniște. Și că vom fi un întreg de nezdruncinat. Și că eu voi trăi mult, la fel de mult.

Îmi place să dăruiesc tot ce am, deși nu-i mult, e totul. Și mi-ar plăcea să cred toată viața că am o semnificație. Așa cum sunt atâtea lucruri, oameni, aspecte care-și au loc în mintea și-n inima mea, și pe care nu-mi doresc decât să le trăiesc. Să mă bucur de ele, curat, simplu și real. Mi-ar plăcea să am puterea să educ oamenii în a nu se mai feri de sine; în a nu mai pierde timp eschivându-se sau mințindu-se, în a fi adevărați; în a spune aici și acum ce simt cui trebuie, ce vor, ce-și doresc. Mi-ar plăcea să se știe cât de mult timp irosim în câteva acțiuni care nici măcar nu ne definesc- hai să fim reali, să nu ne ascundem după etichete și așteptări, hai să avem voce și s-o folosim ca să ne audă și celălalt. Din cauza muțimii și surzimii ajungem la conflicte. Să ne deschidem ochii și să dăm glas gândurilor.

Mi-e teamă că scriu adevăruri generale, adevăruri știute de toți, dar trecute cu vederea de majoritatea. Avem prea puțin timp ca să ne pierdem în detalii inutile. Puțin timp să-i apreciem cu adevărat pe cei de lângă noi, să le arătăm respectul și loialitatea, puțin timp să ne bucurăm de ei cu adevărat, cu atât mai puțin timp să ne bucurăm cu adevărat de noi. Mi-ar plăcea să călătoresc mult, să mă plimb pe Rue de Montmartre, să mă pierd în Times Square, să scriu cartea mult gândită în Capri și să compun pe ploaia Londrei. Mi-ar plăcea să trimit cărți poștale tuturor celor dragi de acolo de unde plec, să mă întorc cu suveniruri pentru toată lumea și fiecare poveste să aibă câte un calup de fotografii de neuitat în spate.

Îmi place să știu că ăsta e traseul meu, al nostru. Traseu pe care acum îl clădim, îl construim, ca mai apoi să-l urmăm. Îmi place să am certitudinea că vom trăi frumusețea vieții unul lângă celălalt.

Într-ul final, chiar mi-ar plăcea să mai pot să dorm diminețile... ca să pot să mă trezesc!



Mai aromat si mai personal aici

Gol şi-atât

 Simt deseori nevoia să mă detaşez- să mai citesc şi tâmpenii, kitsch-uri de doi lei, să fac şi glume proaste, să arunc cu zăpadă în geamurile oamenilor, să fiu nesimţită. Să beau din ce în ce mai mult vin pentru ca mi-e dor de gustul lui- să am cel puţin două pahare pe masă şi sticla între ele, ca să pară grosolan şi burlesc. Să mă simt curtată, un target al unei noi cuceriri, să primesc şi să nu dau decât ce vreau în schimb.

De ce mă simt în plus câteodată? Nu ştiu... dar îmi vine să urlu când simt asta. Şi deschid o sticlă de vin, ca să mă abţin să vorbesc, îmi aprind în tihnă o ţigară- deşi nu are falsul rol de a linişti oamenii, mă uit pe geam şi-mi văd imaginea. Uşor tristă, cu cearcăne adâncite din cauza asta, pe care nu le agreez. Schiţez un zâmbet, aşa de mult îmi place să râd, să cânt, să mă ştiu fericită. Ochii îmi sunt adânciţi, se întrevăd două licăriri a căror flamă ardea acum câteva ore. Mie îmi place să fiu fericită. E aşa de greu de înţeles? Îmi place să vorbesc, dar îmi aştern buzele pe marginea paharului şi apoi pe nenorocita de ţigară care-mi arde sufletul... ca să nu vorbesc. Mie îmi place să îmbrăţişez, să iubesc, să mă comport prosteşte, dar îmi strâng hanoracul pe lângă corp, într-un tremur al pielii şi stau ca şi când aştept să simt cum nicotina îmi arde celulele. Nu fac nimic. Sunt fericită- sau împlinită în mica mea lume detaşată, unde nu pot să fac ce îmi place, dar mă consum- sunt fericită cu mine, realizări, etcetera. Dar confuză, pierdută... cu tine.

Ţie ce pot să-ţi dau mai mult din fiinţa mea ca să fii fericit? Când ştiu că toată, dar toată... sunt a ta!
Mai aromat si mai personal aici

Un alt Adam, o altă Evă

Îţi simt mâna înconjurându-mi mijlocul. Respiri cu greutatea iubirii în părul meu; câteva fire îmi taie chipul ca şi când ar fi mânate de cel mai puternic vânt. Îmi închid ochii şi-mi las capul să cadă dezertor pe umărul tău drept. Eşti în spatele meu. În faţa mea e lumea. Eu te apăr sau tu mă aperi?

Privesc înainte, nu clipesc. Ochii îmi strălucesc în soare. Buzele întredeschise, umezite de ultimul tău sărut, murmură parcă, o nouă Evanghelie. Pomeţii tremură nişte mişcări - freamăt sau pace, devin actorii care se transformă în mimi peste noapte, din cauza prea multor simţăminte care le încearcă talentul. Rochia mi se ridică la fiecare încercare a vântului de a mă seduce- trupeşte, carnal. În spatele meu eşti tu. Ridici piciorul până deasupra pulpei mele şi-mi ţii voalurile rochiei aproape de corp. Îţi ating chipul, fără să te privesc, în semn de mulţumire. Eu te apăr sau tu mă aperi?

Grădina lumii îşi naşte şi creşte oamenii, din ce în ce mai vegetativi, în faţa noastră. Şi nu-l aud pe Wagner, ca să mă liniştească peisajul. Şi nici chitara, ca să pot să mă întorc cu faţa către tine, să-ţi sărut gâtul şi să mă urc în braţele tale. Şi n-o aud, ca să pot să fac dragoste cu tine chiar acolo. Sfidător. Îţi simt pieptul bătând în spatele meu- mişcări de flux şi reflux ale inimii. Avem acelaşi ritm- pieptul tău are armură coastele mele de femeie. Şi cum... când eu sunt făcută din coasta ta?

Eu te apăr sau tu mă aperi? 

Mai aromat si mai personal aici

Amintirea şi dorinţa

Construiesc viitorul aici şi acum; merg la pas vioi prin prezent pentru că ştiu că punctul de plecare şi destinaţia trebuie sa fie nedespărţite. Precum amintirea şi dorinţa.

Voi fi întotdeauna cea de acum? Dacă nu, mă vei ajuta tu să fiu. Mă va ajuta momentul ăla din noaptea aia în care am simţit că vei fi, pentru totdeauna, cu mine. Amintirea şi dorinţa. Momentul erotic şi existenţele noastre împreunate.  Surprinsă de propria plăcere, uimită că mă plac, mă merit şi mă simt vie, netedă şi parfumată, metaforic vorbind, alături de tine. Surprinsă de nevoia stabilităţii şi a echilibrului. De plăcerea de a mă maturiza emoţional- în favoarea responsabilităţii, angajamentelor, încrederii şi a implicării.

Momentul ăla din noapte m-a surprins. Au trecut patru luni- dar amintirea lui îmi e temelie. Atunci am înţeles că mă iubeşti. Atunci m-am surprins iubindu-te. Profund. Curat. Cu toată vocea, cu toate lacrimile, tremurul, mişcările şi cu toată tinereţea. Atunci am găsit justificarea iubirii mature, pasionale- uniunea, cumva totală.
Obişnuiam să joc teatru. Să cred că jocurile mele atrag şi excită. Era chiar singura manieră de a trăi felul ăla de amor pe care-l consideram iubire. Şi, Dumnezeule, nu ştiu de ce, dar sunt sigură că am trecut prin tot Iadul şi prin tot Raiul dragostei- de la pur-carnal, animalic, până la seraficele momente de emoţie, timidă emoţie sexuală. Am fost rece ca o piatră de mormânt şi am rănit. Am fost ispititoare şi voluptoasă în toată goliciunea mea precum o nimfă. Am fost, dar pe rând. Niciodată n-am trăit un sentiment de mulţumire, de plenitudine. Şi dacă- era doar o impresie, efemeră, ca toate impresiile.

Scriam mai demult că sunt o fiinţă ciudată- o Diană al cărei însuşi nume invocă ambiguitatea. Luna, metamorfozele - la un moment dat plină, ajunsă apoi la jumătate cu repeziciune şi apoi ca o seceră - acoperită, care dispare în câteva săptămâni. Poate că nu degeaba sunt fascinată de mitul acestei zeiţe- vânătoare, nocturnă, Evă, de neoprit, adorată la răspântii. Ca o adnotare- aş prefera ca răspântiile că fie cea din Times Square, ori cea de pe Champs-Elysees. Şi desigur, Diana care se dă doar bărbatului care aleargă mai repede decât ea. Iar acesta e un adevăr cât se poate de verificat, demonstrat- în sensul lui propriu, fizic.

Voi fi întotdeauna această Diană. Voi avea întotdeauna aripile mele deschise către lună, ogoliul şi îndrăzneala femeii fără prejudecăţi şi temeri. Amintirea şi dorinţa. În schimb, ea n-a ştiut să iubească până acum, a fost incapabilă, ori n-a vrut, ori n-a avut pe cine. Se simţea tânără şi, după câteva aşa-zise iubiri, simţea că îmbătrâneşte într-o clipă, sătulă, dar nesatisfăcută- agonie. Am descoperit în acea Diană că ea nu era îndrăgostită de iubire, ci de ea însăşi. Această iubire perversă de sine a fost pentru această Diană, subsemnata, o capcană necesară- mai mult întinsă decât aceea a demonilor iubirilor mici, consumate diferit.

Capcana- veninoasă, dar necesară, mi-a deschis ochii-" Diana, nu ai dreptul să răneşti pe nimeni în afară de tine." Trebuie să fiu conştientă că viaţa, mai presus de orice, nu este niciodată generoasă de două ori şi că amintirea şi dorinţa trebuie să fie nedespărţite. E adevărat, temerile îmi dau târcoale- iubesc, dar mi-e frică de topire, de dezintegrarea iubirii ăsteia pe care o simt atât de adânc. Tocmai pentru că e atât de bine înfiptă în mine, tocmai de aceea teama creşte- pentru că eu eram învăţată să nu împart şi să nu împărtăşesc sentimente, cuvinte şi viaţă. Eram echilibrant de egoistă - parafrazând, ziceam, în glumă desigur- am terminat o carte, am iubit un bărbat.

N-am mai apucat să termin nicio carte- am preferat să trăiesc foarte mult. Să-mi găsesc laguna mea, refugiul în care să pot să trăiesc iubirea liniştită. S-o învăţ, că de simţit o simţeam, dar atât de nou îmi era sentimentul, încât mi-era frică să mă avânt. Undeva, tu eşti filtrul tuturor celorlalte experienţe ale vieţii mele. Şi o ştii. Pregăteşti şi ţii cald, ca un foc permanent, căminul iubirii mele. Mă aştepţi întotdeauna, orice s-ar întâmpla. Mă ajuţi să fiu eu. Cu tot cu amintire. Cu tot cu dorinţă.

Pentru tine, cu tot ce pot să ofer, spun: Te iubesc!

Mai aromat si mai personal aici

Copacul

Îmi spui că dacă ai putea să zbori până la mine...

Tot dorul s-ar închide într-o îmbrăţişare, în spaţiul sugrumat de trupurile noastre care-şi caută neîncetat vibraţia! Iubirea nu e perfectă, însă momentele sunt! 

Îmi las capul pe spate. Îmi pregătesc mintea pentru o seară lungă şi aglomerată. Las muzica să-mi adune cât mai multă linişte şi cât mai mult echilibru- să mi le stocheze în cardul ăla afurisit din minte, invadat de viruşii neobosiţi ai zilelor grele! Sunt departe de tine. Mesajele curg, convorbirile divaghează. Ne căutăm unul pe celălalt într-un spaţiu în care fizic nu suntem. Mă uit în cameră şi aştept să apari de la duş, învelit în prosopul alb, cu părul ud, spunând o glumă, cântând, jucându-te... Şi poate că-mi apari pentru o secundă, dispărând imediat ce aud telefonul că sună. 

 Am fumat mult azi. Mai devreme am ieşit pe balcon, în mână ţineam MP3-ul şi ascultam Little Miss. Păşeam dezordonat, ori dansam... ori levitam. Am cautat zece minut o brichetă, nervoasă că niciodată nu găsesc măcar una dintre cele 6 pe care ştiu că le am. Într-un final, mi-am aprins ţigara cu flacăra tremurată a unui chibrit. Presimţeam- aveam să intru iar în starea aia de agonie, de nesiguranţă, de nevoia să am o mână pe care s-o sărut şi peste care să plâng. Alta decât a mea, care tremura de la exces de nicotină şi cafeină. Mă uitam pe stradă... mereu mă inspiră aglomeraţia, mai ales atunci când am nevoie de linişte. Una e s-o priveşti de sus, ca şi când nu te-ai integra, ca şi când ai fi un observator neutru, alta e să faci parte din ea, să-i atingi pământul, oamenii şi s-o adulmeci de aproape. 

Luminile oraşului începeau să se distingă în noapte, trotuarul era din ce în ce mai întunecat şi mai secretos cu privirea mea şi totuşi, trăgând cu nesaţ din ţigară, am observat un cuplu care ieşise la promenadă. Se ţineau de mână şi mergeau încet, uitându-se în părţi diferite. Mi s-a părut ciudat. Îi pierd din vedere, s-au oprit în spatele unui copac. Eram curioasă ce fac, ce- şi spun, de ce atât de brusc. Imediat ce i-am revăzut, erau separaţi. Ea gesticula. Mâinile lui sprijineau aerul. Ea se îndepărta. El a vrut s-o îmbrăţişeze, ea l-a împins. Doi paşi mai în faţă, mâinile lor se întâlniseră din nou, la fel ca şi gurile... 

 Acum stai în faţa mea. Te văd! Te-ai aşezat pe pat, ţi-ai sprijinit coatele de genunchi şi mă priveşti. Ce fac? Scriu despre tine, cu tine, lângă tine, uneori fără tine. Vrei să vorbim? Bine, de acord. Uite, de ce să pierdem, să consumăm momentele certându-ne, când putem să ne iubim? Ştii bine că ne certăm pentru că n-avem cum să ne iubim acum. Dar o să putem mâine. O să pot să te pălmuiesc dacă văd că te pierzi, o să pot să te zgârii atunci când mă atingi, o să pot să te sărut când începi să spui prostii care n-au legătură cu ce avem noi de fapt. O să pot să-ţi şoptesc atunci când intri în mine cu putere, sau să-ţi zâmbesc cu subînţeles atunci când îmi mângâi sânii. Cearta nu e nici preludiu, nici postludiu. E un fel de sex sălbatic făcut din când în când doar ca să mai elimini din tensiune. Dragostea însă, e sex sub toate aspectele, în toate stările, cu toate puterile, fără niciun scop. Curge, dar nu e perfect. Dragostea te dezbracă de tot ce ai, te goleşte şi te împodobeşte în acelaşi timp, te zgârie, te muşcă, te strânge, te loveşte, ţipă sau râde, e imperfectă.

De ce ne certăm când pur şi simplu putem să ne spunem că ne e dor? Ştiu, mă scoate din sărite când îmi e dor de tine, când sunt geloasă, când sunt ironică din cauza asta, când mă apucă depresia... mă cert cu tine pentru că aşa îţi spun asta fără s-o rostesc neapărat. Îmbrăţişează-mă, ştiu că uneori mă iubeşti şi mă urăşti în acelaşi timp. Înainte de copac ne certăm, după ce trecem de copac... ne sărutăm şi ne iubim. Ai dispărut! 

Poate că acum am apărut eu în spaţiul tău. Am intrat pe uşa cafenelei în care eşti acum, cu rochia fluturând aerul din jur, părul despletit, parfumul iscoditor. M-am aşezat la masa din colţ, am comandat un cocktail şi mi-am aprins ţigara... Ţi-am făcut cu ochiul şi ţi-am trimis un mesaj. Citeşte-l!

 " Hai să trecem împreună de copacul ăsta nesuferit!" Şi aşa am putut să zburăm amândoi- unul către celălalt, în spaţiul fiecăruia în aceeaşi zi!

Mai aromat si mai personal aici

Sfârşitul jocului

Rujul roşu zăcea fără capac pe masuţa din camera Andrei. Noaptea trecută a fost una în care a întrecut toate limitele. Îşi îmbrăcase rochia cu spatele gol şi cizmele din piele. Un pic de parfum aruncat pe gât şi pe încheieturile mâinilor, buclele atent definite şi rujul ei roşu- ştia că asta e reţeta unei nopţi reuşite. A pus un pariu cu o prietenă că o să cucerească pe majoritatea tipilor de la acea petrecere. Acum, Andra îi zâmbea prietenei destul de sfidător. -Uite, astea sunt numerele de telefon primite aseara! I-a spus ea în timp ce-i arăta un tenculeţ de hârtii, mâzgălit cu destul de multe cifre. -Am pierdut, damn it! Oricum am pus pariul la mişto, eşti o divă, să nu crezi că m-am îndoit vreodată de asta! A zis amica, dându-şi ochii peste cap. Acum zi-mi, cu el te-ai întâlnit la petrecere? Andra ştia că o să apară şi C. la un moment dat în toiul petrecerii, când ea probabil că deja stătea agăţată de gâtul unui tip înalt şi vorbăreţ. Plecase de acasă cu imaginea asta în minte pentru că ştia că doar aşa putea să-şi doboare nervii şi emoţiile. Ştia că C. avea să vină îmbrăcat elegant ca şi ea, infatuat ca şi ea şi că nu aveau să se intersecteze deloc, nici măcar cu privirile. -Da, a fost! M-a privit lung când a ajuns, ca şi când nu mă mai recunoştea. Eu i-am zâmbit şi i-am dat mâna tipului care îmi trăncănea nu-ştiu-ce în ureche. Atât! Apoi a venit V. , prietenul ăla pe care l-ai întâlnit şi tu la mare, m-a luat de mijloc şi mi-a zis: Marilyn, ăsta-i dansul nostru! I-a zis Andra prietenei ei care asculta consternată. Îşi desfăcea uşor părul împletit, stătea pisicoasă picior peste picior, aproape dezgolită de chimonoul ei, în faţa oglinzii şi cuvintele pe care le rostea parcă nici nu-i mişcau buzele. Era obosită şi se alinta, în acelaşi timp. Cu o vânătaie evidentă pe pulpă şi cu cearcăne, Andra se ridică şi-şi dezbrăcă în faţa prietenei chimonoul, cu spatele la ea. Un tatuaj se întindea pe toată coloana. -Eşti dusă, aseara s-a întâmplat asta? A întrebat aceasta, apropiindu-se. Uau, „I am the hero of this story, I don’t need to be saved”,- foarte potrivit ţie. Dar cum naiba, pe bune acum? -Am dansat cu toţi tipii de aseară, toţi aveau cel puţin câte un tatuaj, toţi mi l-au arătat, mândri şi am tot vorbit, şi am tot dansat, de băut nici nu mai ştiu ce am băut. Unul dintre ei era maestru în arta asta şi, pentru că eu eram suficient de ameţită, m-am lăsat convinsă şi mi l-a făcut. Nu mi-a luat bani, un număr de telefon şi un sărut i-au fost deajuns, spunea Andra, făcând cu ochiul şi îmbrăcându-se. În timp ce vorbeau, telefonul Andrei suna în continuu. Andra se uita scârbită pe ecranul mobilului, apoi îl atingea anevoie, respingând toate apelurile. La un moment dat, unul dintre numere i-a atras atenţia fetei. Cu faţa mirată şi cu o grimasă de deplină satisfacţie pe chip, aceasta i-a făcut semn prietenei cu degetul, să se oprească din vorbit. A răspuns, afişând un zâmbet triumfător. -Bună, stimabile, ce surpriză plăcută. Cu ce ocazie am această onoare să te mai aud? Întreba Andra arogant. La capătul celălalt al liniei era C., fostul ei iubit, care nu a vorbit deloc cu ea cu o seară în urmă. Prietena fetei s-a apropiat de telefon şi i-a făcut semn acesteia să pună dispozitivul pe speaker. Andra a făcut întocmai. -Andra, aseară m-am îmbătat. Mă uitam cum agăţi tot ce mişca la petrecerea aia. Am fost foarte furios. Mi-am amintit de noi. Te urăsc, dar n-am cum să te uit. A trecut un an, un al naibii de întreg an în care am ezitat să te întâlnesc. Aseară mi-am făcut tatuaj cu numele tău, ce zici de asta? A zis C. părând extrem de furios. Andra se uita la prietena ei şi zâmbea. Ştia că poate să-l aibă înapoi chiar în momentul ăla, dar nu voia. -C., e prima dată când vorbim de când ne-am despărţit, mai ştii de ce am făcut-o? Sunt flatată să aflu că stau scrisă pe corpul tău, dar, dragule, ştiam deja că am numele şi toată istoria noastră bine scrijelite în inima ta torturată. Te-am înşelat C., de- asta ne-am despărţit, te-am înşelat cu prietenul tău cel mai bun, chiar ţii să-ţi reamintesc asta?! Şi asta fac şi acum, cu oricine, pentru că trăiesc periculos. Ce vrei de la mine? Andra spunea toate astea pe un ton calm, prea calm poate, dureros. La capătul liniei nu s-a mai auzit nimic. C. i-ar fi dat o palmă sau mai multe prin telefon dacă ar fi putut. Era rănit şi rana continua să se adâncească. -Şi vreau să mai ştii ceva C. Aseară ştiu că mă voiai ca un animal, ştiu că mă evitai pentru că nu te-ai fi putut abţine, dar dacă te-aş fi avut aseară, te-aş fi rănit şi mai tare pentru că l-am cucerit pe actualul tău cel mai bun prieten şi povestea s-ar fi încheiat la fel. Vezi tu, cred că eşti blestemat, a spus fata păstrându-şi calmul vocii şi mângâindu-şi mătasea care-i învelea frumosul corp. Cu asta închei tot, iubitul meu fost, îmi pare rău pentru tine că ai fost fraier şi m-ai tatuat, vestea bună e că se poate modifica. Acum poţi să-ţi suni prietenul şi să-i spui că e de doi bani, asta e. Îmi place prea mult să mă joc cu mintea oamenilor. Prietena Andrei se uita şocată la fată. Nu-i venea să creadă cât de crudă era, cât de parşivă şi de egoistă. Aproape că plângea, îi cunoştea pe amândoi la fel de bine. Convorbirea s-a încheiat brusc cu o înjurătură din partea lui C. Andra s-a dus la budoirul ei şi ridică rujul rămas neatins de aseară. Se uita atent în oglinda ei mare analizându-şi zâmbetul, încruntarea, furia, satisfacţia, ca într-o piesă de teatru bolnavă. -În seara asta mă duc cu fostul lui prieten cel mai bun la cină. Cred că mi-am găsit sufletul pereche. Întotdeauna am fost un pic atrasă de el mai mult decât de ceilalţi. Sunt îndrăgostită şi nu mă interesează ce bolboroseşti, cui îi vei lua apărarea sau ce şi pe cine judeci. Acum chiar îmi place de tipul ăsta, mă adoră! A spus Andra în timp ce-şi alegea din şifonier o rochie elegantă şi sexy. Îmbrăcată, frumos fardată, cu un parfum ameţitor, Andra urca dogorind de pasiune în taxiul din faţa blocului. Spre La Scena, te rog! A comandat aceasta în timp ce-şi scoase portfardul din geanta ei de firmă. Îi suna telefonul. Era prietena ei. Îi răspunse extrem de jovială. În următoarea secundă, Andra scăpă telefonul din mână şi ţipă. -Andra, m-a sunat C să-mi spună că prietenul lui a avut un accident. A murit, Andra, a murit acum 10 minute!
Mai aromat si mai personal aici

Noaptea aceea din zi

- Mulţumesc, păstraţi restul! Ies din taxi cu o mină surâzătoare, taximetristul- un tâtăr necioplit şi singuratic- mi-a făcut curte până la destinaţie. Ce noutate, îmi spuneam! Îmi aşez rochia pe lângă corp, se ridicase ostentativ, dezvelindu-mi picioarele şi lăsând să mi se vadă un pic din jartieră. Ştiam numărul de la interfon, era 53, mi-l notam de fiecare dată în palmă ca să nu formez 35. - Eu sunt! – uşa de la bloc se deschide şi o împing cu greutate. Liftul mă aştepta. Mă lipisem de peretele cu glinda şi simţeam cum îmi bate inima din ce în ce mai tare. Andrei mă aştepta la uşă, zâmbind. I-am spus că sunt veselă şi că mi-era dor de apartamentul ăsta micuţ şi boem, în care miroase a muzică de la o poştă. Eram singuri. Vinul roşu aştepta să fie deschis pe masa din sufragerie, o ţigare afuma de una singură o scrumieră plină, iar muzica nu contenea să încarce camera cu lumină, aşa cum era întotdeauna acolo. - Hai să-ţi arăt ceva! îmi spuse el, cu emoţiile unui copil care urmează să recite o poezie. A oprit muzica şi s-a aşezat în faţa clapei, cu spatele la mine. Sorbeam din paharul de vin ca şi când aş fi băut ambrozie. Obrajii mi-au luat foc. Ştiam ce avea să urmeze, deşi nu se mai întâmplase vreodată până atunci, dar vai, de câte ori nu mi-am imaginat... De la primele acorduri am ştiut- Thinking of you- piesa lui pe care o ascultasem înnebunită şi cu el, şi singură, şi pe Ipod şi pe telefon- oricum şi oriunde. Sunetele senzuale ale acestui orgasm cu esenţe de jazz, m-au făcut să-mi aprind o ţigare, să închid ochii şi să mă gândesc la prima dată când ne-am întâlnit. Îi zisesem că e arogant şi că nu mă epata deloc. De fapt, mai tare îmi plăcuse de prietenul lui care îmi oferise geaca de piele după minunatul lor concert. Era târziu şi mi-era frig, mă făcusem mică în geaca aceea uriaşă şi stăteam faţă în faţă cu el. Mă interoga, mă plăcea, la sfârşit_după jumătate de bere băută pe fugă_ îmi lasă numărul de telefon. „Sună-mă când ajungi în Bucureşti, fată friguroasă!” În Bucureşti am întâlnit parcă, un alt om- un bărbat cu care împărtăşeam atât de multe lucruri şi gânduri frumoase, un bărbat atent şi grijului. Un artist pe care un alt artist îl simţea atât de special sufletului său. Ne-am iubit fără să respirăm, de fiecare dată altfel, cu altă energie, cu altă dorinţă. Ne-am iubit fără să ne-o spunem vreodată. Doar că ne eram dragi unul altuia. Am refuzat să vin în apartament prima dată. L-am rugat să mă ducă acasă. Azi râde de mine, dar nu eram speriată, băusem cam mult- ăsta era adevărul. Clapele se auzeau languros, simţeam cum o atinge pe fiecare în parte, ca şi când mi-ar atinge pielea. Cânta ca şi când am fi făcut dragoste. Se apleca cu toată greutatea pe clape, se ridica încet, îşi întorcea capul şi-i vedeam ochii închişi şi pleoapele strângându-se. Îl simţeam atât de aproape şi atât de sincer. Simţeam cum, printre acordurile minunatului jazz, se aude Te iubesc, copilo! M-am dus lângă el, mi-am încolăcit braţele în jurul gâtului lui şi l-am sărutat fugitiv pe gât. Piesa se sfârşea, lumina camerei părea din ce în ce mai difuză. Televizorul dezordona nişte imagini mute. S-a ridicat şi m-a luat în braţe. Nu ne mai văzusem de câtva timp. Asta era frumuseţea noastră. De fiecare dată când ne vedeam, era ca pentru prima dată- un pic mai personali, dar la fel de emoţionaţi. -Mi-a fost dor de tine, să ştii! – îi şoptesc în timp ce piciorul îmi urcă exact pănă deasupra coapsei lui. Mi-l strânge şi scrâşneşte din dinţi:- Şi mie mi-a fost dor!- îmi spune el sălbatic, cu o poftă teribilă de dragoste, de dans, de beţie, de mine. Am vorbit mult, am râs la fel de mult, canapeaua ne cuprindea pe amândoi, dar noi stăteam fiecare în câte-o margine. Se strânseseră trei sticle de vin goale, două scrumiere umplute până la refuz, două suflete care abia aşteptau să-şi spună poveştile şi privirile, privirile care ardeau în spatele fiecărui cuvânt. Ăsta e primul nostru fel de a face dragoste, nesfârşitul şi minunatul preludiu care nu mai cere şi altceva atunci când ajungem să simţim vârful degetelor celuilalt pe piele. Dimineaţa începea să apară în camera încă luminată de veioză. Trage draperiile- începem să confundăm ziua cu noaptea, începe să ne placă noaptea atât de tare încât să vrem s-o avem şi ziua. Şi noi, de fapt, am făcut dragoste o noapte întreagă, râzând de soarele care nu reuşea să pătrundă între îmbrăţişările noastre.
Mai aromat si mai personal aici

Tu eşti nebună mereu

Studioul era gol. Monica ajunsese prea devreme. Îşi notase pe agenda ei îmbrăcată în puf roz- ora 18:00. Era abia 17:07. Îşi lăsă geanta să cadă pe parchet. Îi omorâse umărul. -Misha, ce fac eu până la 6? Punctualitatea mă omoară. Poţi să vii până la studio să-mi aduci şi mie cea mai bună cafea de la Starbucks? Hai, te rog, ştii bine că sunt moartă fără ea. Şi am nişte cearcăne încât nici o tonă de corector nu mi le poate îndepărta!- Monica ţinea telefonul în mână şi cocheta cu oglinda. Făcea cele mai actoriceşti grimase. - Da, draga mea. Cum să nu fac eu asta pentru tine?- îi răspunse băiatul, linguşindu-se. Încheie convorbirea şi trânti telefonul pe o canapea. Dădu drumul la muzică. „Oh, ce stupid, oamenii ăştia numai Rihanna şi Beyonce ascultă.”, îşi spuse ea în timp ce căuta C.D.-ul ei preferat în geantă. Îl luase special din maşină ca să-şi facă încălzirea ascultându-l. 17:30! Sună interfonul şi fugi repede ca să se strâmbe în camera care înregistra imaginile de la intrare. Ştia că e Misha. -Femeie, dă drumul la uşă azi sau îţi arunc cafeluţa ta fix în geam. –spuse Misha uşor iritat. Când ajunse la etajul 2, acolo unde se afla studioul, băiatul fu surprins s-o vadă pe Monica în uşă, aşteptându-l. Era îmbrăcată în paltonul gri metalizat, cu o pereche de ochelari cu lentile rotunde şi imense şi cu o eşarfă din fulgi coloraţi în roz. Arăta ridicol. A sărit în braţele lui, râzând ca un copil. Îi luă cafeaua ca o adevărată vicioasă şi îi zise să aştepte puţin. În două minute ieşi din studio îmbrăcată la fel, dar cu o pereche de tenişi în picioare. -Nu te uita urât, dă-o dracu de şedinţă. Hai să mergem cu trenul la mare. Am în geantă de toate. Dar trebuie să te îmbrac corespunzător. Nu spune „nu”, hai să fim nebuni azi!- zise Monica cu o faţă de căţel care cerşeşte atenţie. -Dumnezeule, tu eşti nebună mereu, nu doar azi. Şi eu am treabă. E marţi. Cine pleacă marţea la mare?! Ţi-am adus minunata cafea şi acum plec. Baftă la şedinţă. Fii ravisantă, draga mea!- spuse Misha în timp ce cobora sprinten scările clădirii. -Eşti prostănac! Am o sticlă de Jack în geantă şi ceva bun, bun- cum îţi place ţie. Vrei să ratezi aşa ceva?- replică fata în timp ce făcea reclamă celor două produse, ca un manechin adevărat ce era. Băiatul înghiţi în sec. –Pentru asta, tu plăteşti cazarea şi încă ceva: dacă plecăm acum, atunci când o să ne întoarcem o să fii a mea şi doar a mea. Să nu comentezi, ori o să te am, ori nu mai plecăm. Monica îşi defăcu încet paltonul ei cel gri şi dezveli o frumoasă lenjerie neagă, dantelată. Zâmbi satisfăcută şi zise fără ezitare: -Putem să începem de pe-acum, dar hai repede în maşină. Trebuie să ajungă fotograful!- îşi luă rapid geanta şi telefonul şi coborâră amandoi scările cu cea mai mare viteză posibilă. În timpul ăsta, fata îşi încheia neglijent paltonul . La uşă, fotograful şi PR-ul tocmai îşi făcură apariţia. -Hei, Mona, e 6, unde arde? Avem treabă, hai sus, fetiţo!- îi spuse, părinteşte, PR-ul ei. -Duceţi-vă naibii cu toţii, îmi iau libe azi! Să trăiţi, El Comandante, am fugit spre mare!- spuse fata şi sări în cârca lui Misha făcând un gest zeflemitor cu mâna şi rânjind.
Mai aromat si mai personal aici