Le Tabou

Nu am cum să vorbesc despre dragoste fără să mărturisesc totul... Nu am cum să scriu despre dragoste fără să o desenez mai întâi; şi aş vrea să fac din ea un animal, dar iese când femeie, când fetiţă. Mă resemnez, trag un fum. Ochii mi se încreţesc, iar cele două riduri profunde care-mi încadrează gura ca două paranteze, se adâncesc. Oftez- oftatul acela obosit, trecut prin sita unor amintiri catifelate şi bordo, negre şi ucigătoare. Simt cum îmi apare pe buze întreaga amărăciune, întreaga disperare. Închid ochii şi-mi eliberez privirea de graniţele unor lentile înceţoşate. Îmi şterg tacticos ochelarii, afumându-i cu duritatea ţigării nescrumate şi simt năvalnic dorinţa de a mă dezbrăca de dragoste, de cea mărturisită, de cea nespusă, de cea dorită, de dragostea în toate formele ei. Aşa de tulburată şi de intimidată m-am simţit, încât nu am observat până acum maliţia formelor ei.

O întreagă curte de admiratori nu echivalează cu minunatele magnolii sau cu răvăşitoarea iasomie înflorită. Florile mă intrigă şi mă minunează mai tare decât o gloată superficială de carnivori. Eu trebuie să fiu contrazisă, am nevoie de asta. E seva mea, e jocul meu, din plăcerea pentru paradox. Şi uneori simt că florile mă contrazic mai puternic decât conversaţiile de amorul artei. Am nevoie să ridic întrebări cărora să le simt apăsarea- acele întrebări adresate acelui străin cu ochi splendizi şi nocturni cărora să vreau să le amân momentul şi să nu îndrăznesc să le spun cu glas tare, acele întrebări care să-mi ardă buzele ( de dorinţă, de nerăbdare). Am nevoie de vibraţii, să le simt angajându-mi întreaga fiinţă, să mă oblige să mă dăruiesc fără nicio restricţie. Întotdeauna am evitat ca sufletul să-mi rămână static şi întotdeauna mi-am ocrotit imaginaţia. Pentru că ştiu să iubesc deplin, uneori e mult prea greu să mai şi poţi vorbi despre asta. Sau scrie. Sau gânguri. Sau mima.

Şi cred în continuare că singurele mele legături cu superficialii carnivori sau cu pământul ferm sunt râsul... sau dragostea în starea ei fizică. M-a bucurat teribil un detaliu pe care mi l-a evocat un stimabil domn de curând- mi-a spus că i-a plăcut foarte mult să-mi zărească umbra în spatele unei ferestre, apoi licărirea chibritului a cărui flacără a fost urmată de floarea roşie a ţigării aprinse. Un detaliu intrigant, vizual, sonor, misterios- o percepţie care mi-a lansat invitaţia către acele întrebări, către acele atenţii direct îndreptate spre el, către contradicţii. Mi-am amintit de noaptea aia cu umbre- era una mai blândă ca zorile. Aveam un evantai de cedru pe care mi-l legănam leneş dinspre piept, spre gât. Scrisesem pe o agendă un vers care m-a răcorit: Sânul meu cu flori îl păstrez întreg doar pentru tine. În noaptea aceea, paharul devenise stăpân al tuturor grijilor mele. Amintirea acelei nopţi îşi va căuta întotdeauna locul.

Mărturisesc puţin din totul promis la început- mărturisesc fragmente nelegate, haotice despre dragoste; sunt femeie, sunt boemă, trebuie să fiu târâtă prin mâlul ei ca mai apoi s-o înşfac, s-o adulez, s-o las să mă îmbrăţişeze. Dragostea trebuie să mă contrazică întotdeauna ca să o pot numi aşa- iar ăsta e singurul meu subiect tabu.
Cât de târziu poate să strălucească soarele şi iată, cât de multe umbre şi lumini schiţează...
Mai aromat si mai personal aici

Trebuie să-ți deridiculizezi numele

Când o femeie privește un bărbat dormind, se întreabă cum o să-l poată distruge mai bine. Sfârșitul unei nopți- îți privești trupul plin de țepi sfâșiat de țepii celuilalt... goliciunea tristeții!

...

Avem vieți care par în întregime scrise de numele tuturor femeilor sau al bărbaților care ne-au animat clipele. Mi-e teamă ca o sa mă repet sau că o sa reuşesc să schiţez mai degrabă un profil psihologic în loc să scriu liber, fără de teama clişeelor. Totuşi, oare nu teama faţă de fericire explică toate gingăşiile şi toate bădărăniile, toate declaraţiile derutante şi cele mai radicale schimbări!? Trebuie să-mi folosesc a doua faţă atunci când mă arăt interesată să-ţi vorbesc; faţa de şarpe, curat melusiniană care-mi îngăduie să te înţeleg. Faţa aceea căreia i se citeşte cruzimea în rărunchiurile fiecărui rid şi care nu dă socoteală decât unor zei ascunşi: chip farsor, sfidător, dispreţuitor şi finalmente, răzbunător. Şi te-aş invita la dialog, pe tine, prieten al meu pe care-l iubesc cu tot cu urile tale şi cu mizeria ta, cu tot cu furia ta care ajunge să fascineze absurdul. Te simt mai şovăielnic ca niciodată între două destine diferite, mai slab, fiindu-ţi aproape tot atât de frică să râzi pe cât îţi e de eşec. Şi dacă ar fi să am un rol în viaţa ta atât de abracadabristă, ar fi acela de a-ţi dezvălui prin privire câteva aspecte ale tine-lui derutător, încordat şi dureros, ale bărbatului care se teme de fericire.

Ştiu că pentru mine "întotdeauna" a pornit de acum aproximativ un an şi că de atunci această veşnică măsurătoare a timpului mi-a transformat viaţa într-un precedent de legende. Voi fi întotdeauna precedată de aceste legende, eu- adoratoarea teatrului, eu- cea care plânge de fiecare dată când vede "Viaţa boemei"- ajung să am un rol în propria ta viaţă. Unul de scamator, ar zice lumea, unul de sufleur, sau de recuziter- şi niciodată nu-ţi voi îngădui să mi-l faci principal. Iubesc să văd din separee cum se desfăşoară piesa, s-o aplaud sau să arunc cu roşii, să citesc nefericirea pe chipul dragului actor sau să-l ajut să culeagă nonşalant laurii prestaţiei lui. Actorii blestemaţi(cumva, legendele îmi spun că şi eu fac parte din categoria lor) trebuie să rămână blestemaţi; dacă sunt binecuvântaţi, nu mai sunt actori, sunt doar oameni...

Am întrebat pe un bătrân în urmă cu cinci ani, ce m-ar sfătui să fac atunci când o să am douăzeci de primăveri. Mi-a răspuns senin, fără să se arate gânditor: "Copilă, dacă întâlneşti un băiat frumos, iubeşte-l!" Şi am întâlnit atâţia, unii frumoşi, alţii speciali, pe care i-am iubit diferit, dar nu plenar. Îmi dau seama abia acum că "întotdeauna" mi-a fost frică de legături şi că fiecare astfel de dragoste e o cupă de amintiri din care azi nu mai am chef să beau, nu am chef s-o sparg, nu am chef s-o deretic. Tu ai fost ultima cupă din care încă mai iese un abur parfumat de regrete, curiozităţi şi vin, un abur negru, ca sufletele care şi-au consumat instabilitatea acolo. O cupă pe care aproape în fiecare seară o transform în iarbă proaspătă şi-n ură.

Spuneam că schimbările radicale reprezintă teama de fericire. Se pare că amândoi suntem laşi şi dezertori şi totuşi, mi-ar plăcea să te privesc măcar o singură dată dormind...
Mai aromat si mai personal aici