Scuzați-mă, deci, că sunt...

...o ființă ciudată, alături de care este cel puțin greu să-ți duci traiul cel de toate zilele. Pentru că, pentru mine nu există un asemenea trai. Pentru că mă eschivez. Nu-mi place s-o recunosc, dar sufăr de egolatrie și, cum nici nu vă consider psihologii mei, nici nu intenționez să intru în detalii. Întotdeauna m-am supraestimat, dintr-un egotism deprins, și am reușit astfel, mișelește, aș zice, să ignor sau să deraiez cursul așa-ziselor greutăți ale vieții. Că nu sunt morală, că n-am echilibru, că plutesc de mână cu stratul de ozon, da, le cunosc pe toate și le înghit, mușcându-mi, congestionată, buza inferioară. Totuși, în centrul cultului meu de sine, mi-am stabilit niște noțiuni rudimentare, sau reguli. Dacă mă interesează prea tare ființa mea ( nu mă asemănați lui Narcis, căci n-are legătură și, nu, nu am de gând să nu mai îmbrățișez soarele și mâine), asta nu înseamnă că m-am erijat într-o ființă care nu sunt și n-am fost niciodată.

Mi se tot pomenește de respectul acordat celorlalți, de mândrie, de putere. Se vorbește, în general, prea mult și cu o prea mare ușurință despre niște subiecte care, în speță, îți cam aparțin ție, ca ființă care le deține. Mă refer aici la tot ceea ce înseamnă imagine interioară. Nu mi s-a părut niciodată abordarea asta, într-o manieră incredibil de benignă, una care să ridice pe cineva la rangul de învățat sau de înțelept. Cine a zis că bătrânețea este vârsta înțelepciunii, s-a foarte înșelat. Bătrânețea este vârsta la care, din cauza unei eventuale singurătăți maladive, îți procuri suficient timp să-ți numeri regretele. Ori, eu am o vorbă sau o deviză, dacă vreți- mai bine să oftez decât să mă întreb cum ar fi fost dacă. Vorbeam de propriile reguli, deci. Mi-am impus ca, în tot cultul meu, să nu sufăr la schimbările bruște, care nu lasă un anumit timp și interregnului, păstrându-mi, cât de cât, luciditatea sufletului. Apoi, n-am acceptat și nici nu voi accepta vreodată să mă îndese cineva/ oricine, în orice condiții, în spațiul promiscuității crase, în ideea pierderii unor calități care s-ar cuveni. Ei bine, n-am fost vreodată în viață ( mă simt mai încercată și, totodată mai vie ca oricare persoană respectabilă) nici un ascet în căutarea grotei, nici o cosmopolită și o nonconformistă notorie. Mi-am respectat limitele și am repudiat orice constrângere externă. Iar pentru asta, am devenit imaginea ratatului, dar a ratatului superior în regn. Mi s-a spus că dezonorez, n-am respect, mă strecor, sunt șireată, nu gândesc (am mai dezbătut problema asta o dată), mă pierd, nu știu, și multe alte molii învârtindu-se în cerc. Octavian Paler spunea așa: ”La lumina stelelor se pot vedea lucruri care dispar când sunt luminate cu o lanternă.” M-a interesat critica celorlalți în măsura în care îl interesa pe Columb, de Asia. Ce-i drept, m-a afectat constant doar înghițind niște cuvinte stacojii care nu se spun așa, ca bonjour-ul dat de către cochetele bătrânici. Dacă am luat totul în viață a la legere, însemană că mi-a convenit, dar că mi-am și asumat lejeritatea asta. Armura n-are a face cu pielea omului- dacă armura greu se îndoaie, pielea poate să fie sfâșiată imediat- cam așa arată sufletul meu. Un suflet în care, din nenumărate motive spirituale, mi-am trasat granițele unui frumos El Dorado, în care confortul, sau bucuria vieții, sunt predominante.

Cineva care nu-mi înțelege nevoile spiritului, mă aruncă în loja rataților. Am cercetat cu grijă horoscopul și m-aș fi dus și la vreo sibilă, ca să cunosc dacă mi-e scris să mor mâine. Așa aș fi dedus, poate, din milă, și înțelesul ființei ratate văzută în mine de către ceilalți. Dar așa, ce sentiment să am, în afară de suspin, atunci când citesc pe desenul lui Goya- ”Nada”- nimic. Și fac corelația asta pentru că, nimicul este trasat în țărână de către un deget scheletic- și suspin pentru că, cei care se consideră îndreptățiți să-mi eticheteze viața, n-au strâns altceva decât șabloane superficiale ale vieților lor care, finalmente s-au spart în... nimic! Regret că pare refulată toată anvergura mea, și, apropo de spațiul meu intim, personal pe care-l numesc ( pompos, prea pompos, poate)egolatrie, știu că, fără să mă întărâte atât de tare oamenii care au poposit până acum în viața mea, nu aș fi avut până acum nesimțirea senină să descos acest subiect. Se numea respect față de acești oameni, ceea ce acum se numește regret. Pentru că toate legăturile care existau au devenit, într-un moment injust și doldora, extrem de casante. Până și conversațiile dintre cele mai ordinare sunt casante și gata să irumpă. Nimeni nu poate abuza de intimitățile mele și nimeni nu mă poate acuza, evident mascat, de un lichelism al persoanei mele pe care eu nu mi-l însușesc și nici n-am s-o fac vreodată. Din simplul motiv că nu va fi altceva decât o piesă dintr-un alt lego, și nu dintr-acela al personalității și al caracterului meu. Din păcate, limita mea vizavi de implicarea celorlalți stă în respectarea propriile mele reguli și în puterea pe care, știind asta întotdeauna, o are și o va avea cuvântul, sau vorbele adresate impropriu și cui nu trebuie. Să mi se tragă din asta, așa-zisa promiscuitate și așa-numitul lichelism? Din faptul că mă respect ca om și că am anumite reguli ale mine-lui pe care alții nu le pot înțelege?

Sigur, dacă ați avut într-atâta răbdare să citiți până la final ( mă gândesc că am pierdut și coerența și rândul ideilor între timp), voiam să ajung la concluzia care mi-a servit și ca preambul. Sunt o ființă ciudată pentru aceia care nu stau pe aceeași creangă cu mine (și nu mă refer, nefiind ipocrită, la rang sau la statut, că până la urmă, sunt un neica-nimeni în societatea asta, deocamdată), mă refer la înțelegere, empatie și compatibilitate. Pentru ca două mulțimi să se întâlnească și să ”coabiteze” fericite, un anumit și important număr de elemente al celor două, trebuie să devină comun, regăsibil în fiecare dintre ele. Ei bine, da, ca să mă vadă cineva așa cum sunt, trebuie să aibă cel puțin, aceleași principii și aceleași valori, priorități în viață. Altfel, nu sunt bună ( demonstrat fiind) nici să-ți duci traiul cel de toate zilele alături de mine. Agasez, uimesc, sau decepționez, într-un final. Iată cum mi-a arătat viața, printr-un șir de palme trase strașnic, ce vreau eu de la ea în măsura în care mă respect ca ființă. Și nu reiau apropourile despre libertate, pentru că, deși exact acolo mi se găsește fericirea, voi avea întotdeauna un sac al trecutului în spate, care va atârna peste debutul ei. Mă rezum la iubirea de viață și de tine pe care am găsit-o, așa cum se găsește aurul în nămolul de sub apele pârâurilor, și pe care n-o voi supune niciunei norme, niciunui ”așa se cuvine”, niciunei parade, ci doar regulilor mele care-i asigură, așa cum îmi asigură și mie, deplina și fericita intimitate.
Mai aromat si mai personal aici

Ce fac eu când n-am ce face

M-am trezit și eu, din nu știu ce înverșunare, comentând niște articole diaristice (respectabile, de altfel) ale celor de la Dilema Veche. Nu știu câtă dreptate împart, dar știu că mi-am spus părerea, mon cher! E prima experiență de genul și am impresia că elanul meu e mult prea zadarnic. Sigur că au fost câțiva rătăciți care mi-au apreciat (Liked) răspunsurile, dar probabil că din prea multă compasiune față de o tânără speranță sau din prea mult timp liber și calm și răbdare. Am avut chiar și un schimb de replici, ori, mai bine zis, un răspuns la o altă replică a unui stimabil domn, rămânând uimită de ceea ce am putut diserta. Mi se pare comic până la urmă, tipul ăsta de activitate internaută, mai ales din pricina faptului că acțiunea e una quijotescă, zadarnică. În fine, nici nu sufăr de șovinism, nici revoluționară n-am fost ( decât vizavi de mine însămi), dar ideile, după un ENTER apăsat, vor rămâne, imuabile și falnice, în continuare pe acea pagină de socializare! Vă rog, dacă sunt ridicolă și par că sufăr de fervoare, anunțați-mă și voi promite capitularea! O să sugrum încă din nenaștere orice inițiativă de analist (cultural, politic, etc.) și voi renunța încă de dinainte să descopăr că-mi place! Că apoi viciul, dacă se dezvoltă și se așază comfortabil, nu mai e cale să fie înlăturat. Vă prezint, deci, minunatele mele intervenții, într-un stil ușor prolix:

Cu norodul pe litoral... | Dilema Veche
www.dilemaveche.ro
Să nu se creadă că România arată cum arată din cauza nemţilor, chinezilor sau confraţilor noştri bulgarii. Trăim într-o mare hazna şi asta este ceea ce am ştiut construi. Dincolo de aspectul neîngrijit al litoralului românesc (Am aflat abia săptămîna aceasta că heirupismul iluzoriu se datora unei „vizite de lucru“ a unei alte Elene.

Eu: În afară de calitatea articolului, nu prea am ce să apreciez- ideea este veche, parcă dintotdeauna, teribil de neaoșă și defăimătoare! Sigur, privind partea goală a paharului neamului nostru. Felcitări pentru acuratețea detaliului în cel mai pitoresc stil!

Cutare Domn: O temă puţin mai isteaţă (smart) ar fi să găsim răspunsul (-urile) la întrebarea de ce avem o România aşa de urâtă, mizeră, infectă uneori, de la clanţa uşii noastre către în afară şi de ce una aşa de frumoasă de la clanţă spre înlăuntrul ...casei? Dacă am rezolva dihotomia asta, poate că schizoidia colectivă, ce ţine de vreo 70 de ani, fiind la metastază, ar primi primul medicament homeopatic... Care medicină ne-ar aduce aminte brusc că nu există boli, ci numai bolnavi...

Eu: Cred că se pot pune multe întrebări pe marginea acestui subiect, iar dacă vorbim de teme smart, vorbim și de răspunsuri juste, argumentate, care nu par să aibă political correctness pentru protipendada țării noastre. De ce ne sunt oglinzile... inversate? Pentru că așa ne-am învățat. într-un total spirit endemic, să ni se pară rizibilă capra vecinului și seniorială atitudinea noastră. Pentru că suntem pestriți ca oameni ai unei culturi, suntem emfatici vizavi de propriul declin, orbi și ipocriți. Atât de patrioată sunt, încât vorbesc la plural și, în subsidiar, apreciez oricare atitudine virulentă și rezolută față de starea acestei țări. Mă gândesc că trebuie să fim mulți, cei care poartă un fertil oprobriu imaginii acestei națiuni în care ne-am născut și în care am fost autodidacți.

(O să glosez pe marginea subiectului, de îndată ce se actualizează- dialogul abia a început, este cald și oamenii mai au și altele pe cap în afara călăritului internaut)


Al doilea subiect dezbătut, a fost unul muzical (mă vor privi câțiva cu virulență, dar sunt gata să-mi combat într-o manieră rezolută fiecare idee- fie ea și aiuristică)

Agonie. Și puțin extaz | Dilema Veche
www.dilemaveche.ro
Poate că nu o să-mi ierte nimeni afirmaţia următoare: mă interesează Lady Gaga doar ca ultimă reprezentare a unui ordin defunct, în loja căruia stau aliniaţi, tăcuţi, preoţii marilor schisme pop. Ei sînt Sinatra şi Prince, Elvis şi Madonna, Elton, Bowie şi Freddie, Jacko şi Robbie.

Un Venerabil Domn: nu este defunct acel ordin! bilderbergi sunt mai puternici ca niciodata! (paranteza mea, mi-am permis să râd teribil de răspunsul ăsta, deși stimez vârsta senectuții/ sau a Înțelepciunii)

Un June Domn: Of, aceeasi autosuficienta, aceleasi banalitatii pe care le auzi la orice rocker care a luat bacul. (Paranteza mea, asta a fost tare și sarcasmul a făcut toată treaba)


Eu: Și totuși, domnișoara poartă hramul suprem al originalității, al extravaganței și al șocantului- sigur că acestea sunt etichete grav forțate de către o generație muzicalmente slab dotată, dar cam așa o consideră majoritatea tinerilor (care, dacă vreți să mă credeți, bag mana în foc că n-au habar nici măcar de mesajul pe care Gaga vrea, încearcă, se chinuie până la grotesc să-l transmită). Singurul ei dezavantaj, pusă în lojă cu eternii Sinatra, Prince, Elvis, Elton ș.a.m.d., este că are maladia efemerității... Așa dospită peste noapte cum e, sau mai ales din cauza asta!

Și același June Domn: A se observa ca nu l-a adaugat pe lista pe Marilyn Manson...

Convesație încheiată! Ceva mai delicios, nici nu avea cum să existe, zic! Și da, aveți toată libertatea să râdeți de activitățile mele educative și de interesul celorlalți să lege o convesație. (fiecare în stilul lui, frumos, frumos). Eu m-am amuzat abia după apăsarea lui ENTER, ceea ce m-a făcut ușor pudibondă vizavi de profilul meu public pe acest site. În fond, apa trece... cuvintele se uită, nu?! Și, oricum, Henry Ford a zis că Istoria este o glumă, deci, pudibonderismul meu literat, e nejustificat...
Mai aromat si mai personal aici

Niciodată pur și aproape niciodată simplu

Până nu demult, mă gândeam serios să mă las de scris- pentru că-i simțisem subit efemeritatea. Nu ar fi fost ușurința prin care aș fi renunțat la o carte sau la o noapte de somn, ar fi fost imposibilul! Devenisem de un realism macabru, mă măcina fiecare parte romanțioasă a vieții și începusem să caut la fiecare colț, forme ale pragmatismului. Eram ilară, cel puțin. Ca nebunul lăsat în curtea sanatoriului de unul singur. Mi se citea neștiința în ochi. Habar n-aveam cum să trăiesc și care sunt regulile unei lumi totalmente cerebrale. Am renunțat pe măsură ce fiecare episod al vieții mele (reluat, ca în secvențele dintr-un scurt metraj), mi-a demonstrat că eu n-am gândit niciodată momentul în măsura în care s-ar fi cuvenit. Dacă s-a întâmplat apoi să regret cursul evenimentelor, regretul s-a transformat foarte repede( aș putea să accept dacă m-ați numi nevrednică de lume), dar s-a transformat într-o treaptă clăditoare. În subsidiar, chiar m-am bucurat că l-am trăit.

Nu va putea empatiza cu mine acela care cântărește de zece ori situația înainte de a purcede în înfăptuirea ei. Eu n-am fost niciodată așa. Poate părea o chestiune de emfază, dar întotdeauna am fost ușor impasibilă în privința vreunui procent care asigură dezastrul sau suferința în orice decizie. Văzându-mă, deci, pierdută paradoxal, în această lume atât de înfiptă, am decis că singura mea cale de a exista este să-mi văd în continuare de vise, de bovarismul pentru care mă tot înjunghie lumea. Pentru mine, lumea, brută și necolorată, este teribil de mercantilă. Pe mine nu mă intereseaza, deci, nici prețuri, nici negocieri ale fericirii într-un asemenea spațiu. Am pornit revolta împotriva ei și am un bagaj suficient de furie și de nerv încât s-o reduc, cel puțin, la tăcere. Ideea e că, deși mi-au dispărut câteva vanități între timp, știu că locul lor a fost luat de către je m en fichism și autonomie. Acesta este unul dintre aspectele avuabile ale evoluției mele, din păcate, nu am găsit cuvintele potrivite încă, să fac referire și la cele care, oficial, nu se pot mărturisi fără perdea, ci într-un somptuos separee al cuvintelor și al stărilor. Da, după toate privirile scrutătoare pe care a trebuit să le ard, am respirat îndelung și neîntrerupt același aer de diletantă într-ale literaturii sau artei, în general și m-am mulțumit cu statura mea cosmopolită și deloc didactică. În ochii aceia scrutători, știu că am părut o infimă sufragetă care încă mai luptă, și în secolul XXI pentru drepturile femeilor- eu nu luptam decât pentru dreptul și stângul și amândouă ale mele. Următorul meu pas(căci înfipții/ pragmaticii au mai multe planuri întotdeauna) a fost, într-un deplin spirit cabotin, să ameninț cu libertatea întrupată, reală, văzută sau cu plecarea, cum vreți s-o luați.

M-am tot gândit la o vorbă zilele astea, pe care am folosit-o și ca armă, dar care n-a făcut decât să încurce, a lui Paul Valery. De obicei nu rețin foarte multe lucruri (spuse, citate, titluri, întâmplări), dar s-a întâmplat ca în ultima perioadă să găsesc sprijin în memorie și să-mi însușesc, în sensul în care mă ajuta moralmente, câte-o vorbă de duh. În sictir și cu o aroganță aproape frumoasă, le-am zis unor oameni destul de înhăitați cu cearta, următoarele: Domnule, pe mine mă interesează marea, nu spuma valurilor! Iată, oricâtă vanitate mi-aș fi pierdut eu pe drum, am și găsit între timp, atunci când alții spărgeau spuma valurilor cu tălpile, suficientă furie să caut și să găsesc marea, marea mea! Voi scrie pentru că aș rupe orice cătușă mi-ar fi pusă în calea scrisului și pentru că fără el, inspirant sau sec, aș fi nebunul lăsat printre alți nebuni. Așa cum m-am luptat( pătrunzător și de o cruzime care încă îmi tabără sufletul) pentru tine, pentru adevărul pe care l-am simțit fără să mi-l spui și pentru a nu te pierde printre ei, printre ceilalți, așa cum aș fi putut pierde și literele. În toată dezordinea iubirii noastre, eu găsesc cel mai profund echilibru al sufletului meu- acela care mă ancorează în realitatea mea și nu în aceea a celorlalți sau în aceea pe care ceilalți și-o doresc pentru mine. Cine nu și-a făurit vise la timpul potrivit, n-o poate face acum prin ochii, mintea și inima altcuiva!

Povața unora nu mi-e acum decât oglinda propriilor lor proaste decizii și orbiri ale visurilor! Îndemnul lor mă face să consider visele mele deloc bovarice, fictive, ci cele mai ușor și posibil de realizat!
Mai aromat si mai personal aici

Amorata (Jurnal de călătorie) ultima parte

Vrând să intru pe poarta curţii hotelului, m-am oprit consternată în faţa priveliştii care mi se dezvăluia. Nu mi-am închipuit nicio secundă, în momentul în care am păsit pentru prima dată în acea curte plină de chipuri ascunse, că păşesc într-un adevărat decor calaveresc, fără nimic cosmopolit în el, întins cât o imensitate, spartă în mijloc de o fântână arteziană incredibil de mică pentru cât spaţiu era. Ei bine, acea mică fântână culegea cele mai limpezi şi mai susurătoare ape care ar fi putut crea un asemenea ecou cristalin în toată întinderea aceea de piatră, cărămidă şi de fier. Nu recunoşteam nimic din ce lăsasem în urmă, cu câteva ore mai devreme. Mulţimea dispăruse, lăsând loc proaspetelor perechi care-şi plimbau trupurile amorţite de-a lungul şi de-a latul curţii. Părea mai degrabă o piaţă medievală, frumos şi romanţios luminată, împrejmuită de falnicii ulmi străvechi şi de magnoliile cochete. În aerul fumegândă a dragoste şi a linişte, a confesiuni şi a înţelegeri, a necunoscut şi a miraculos aproape, încă simţeam mireasma plăcută de mere caramelizate şi de punci cu rom. Încă speram că, pe undeva pe aproape, va fi trebuit să găsesc un colţ în care un comerciant cu chip de clovn îmi va fi oferit un măr înmiresmat şi un punci delicios. Eram atât de acaparată de acea scenă în mişcare, acel teatrum mundi spectaculos în dinamismul lui specific, încât, în momentul în care amicul care mă escortase cu seară în urmă la carnaval a venit din spate şi m-a strâns de talie, eu am tresărit în aşa fel încât, în nicio o secundă reuşisem să ajung la doi metri de el şi să şi plâng de spaimă şi de ciudă. Hohotele mele de plâns( aşa fac atunci când încărcătura sentimentelor mă copleşeşte) se înmulţeau cu hohotele lui de râs, fapt care mă enerva teribil şi care m-a făcut să-i arunc câteva lovituri de pantof pe braţe. Tot mai târziu aveam să observ că îi lăsasem omului urme clare şi vinete ale tocurilor mele pe piele.

Am depăşit cu brio momentul, luându-mă în braţe ca pe un copil şi râzând în continuare de starea în care mă aflam- fizică şi psihică. Arătam, ce-i drept, ca după o noapte lungă, prea lungă ca să mai fie şi povestită. Văzându-mă într-atât de răvăşită, tipul m-a întrebat, foarte convins de ceea ce spune : "Zi-mi, povesteşte-mi despre noua ta cucerire! Cum te-ai distrat?". Tot ce spusese avea pentru mine două înţelesuri: ori reputaţia mea era într-atât de covârşitoare, ori eu arătam intr-atât de mândră, falnică, satisfăcută şi euforică încât omul să fie atât de sigur că nu se înşală. M-am amuzat atât de tare, încât i-am povestit pe îndelete nu despre o singură cucerire, ci despre două- un italiano verro şi un prieten de-al lui, grec! Sigur că simţeam nevoia unor aplauze interminabile pentru magnificul meu talent de actriţă şi de autoare, asta pentru că amicul meu rămăsese surprins, invidios şi de-a dreptul convins de povestea mea, de trăirile pe care i le exprimasem, de cât de ravisantă eram. În timp ce eu îi povesteam toată piesa asta de teatru, nici nu realizasem că străbătusem curtea descrisă ceva mai devreme şi că ajunsesem în faţa unei grădini. "Iată şi grădina. Tu cu siguranţă că nu ai ratat flirtul, dar dansurile, concursurile şi artificiile de aici din grădină, sigur le-ai ratat.", îmi spunea el, cu un uşor sarcasm compătimitor. Nici nu mă interesa, atâta timp cât puteam să văd acum, nederanjată de mulţimea strânsă ca la coridă, toată splendoarea acelei grădini- acelui nepreţuit spaţiu, verde-crud amestecat cu penumbrele zorilor şi licăririle roşiatice ale lămpilor care sălăşluiau pe fiecare bancă. Era un spaţiu idilic care, în mod obişnuit mi-ar fi provocat greaţă, dar iată, în acel moment nu-mi doream decât să-l îmbrăţişez. Erau suple şi veridice toate acele cupluri de tineri care-şi petreceau idila în acel spaţiu, păreau serafice şi în acelaşi timp purtătoare de cele mai perverse şi defăimătoare gânduri, toate transmiteau un erotism inspirant, unul teribil, pe care realmente îl resimţeam, îl rememoram şi îl invidiam, ducându-i dorul şi reamintindu-mi de tine. Am început să mă plimb cu amicul meu prin acea grădină a Edenului pământesc, m-a cuprins de mijloc şi am savurat în tihnă culoarea şi sunetul paşilor noştri, urmându-i pe ai acelora ai libertinilor magici în toată crăţenia crepusculului dintre noapte înstelată, prea înstelată şi zori puri, prea puri. Mă simţeam blestemată şi fericită în acelaşi timp- că nu erai acolo, cu mine, dar că te simţeam în toată fibra trupului meu, în toată ceaţa şi minunea minţii mele- era jocul cu afecţiunea- mă simţeam blestemată precum corzile unei harpe şi fericită precum harpistul care-şi trece degetele peste ele. O senzaţie narcotică a jocului cu afecţiunea.

Câtvea ore mai târziu m-am trezit într-un spaţiu cunoscut, învelită stângaci cu un cearşaf pe divanul din balconul meu. Nu aveam idee cum ajunsesem acolo, cert e că mă dureau membrele, mă străpungea pielea, mi se închideau ochii, iar capul... capul mi se învârtea ca cel mai de nestăpânit carusel. Mă simţeam bicoloră, aveam un gust sărat şi dulce în acelaşi timp, eram de-a dreptul şi fără dubii, mahmură şi răvăşită. Apa rece a duşului parcă m-a tăiat. Mă simţeam scăpată de o imensă povară în momentul în care m-am văzut fără ţinuta pe care o purtasem 12 ore. Mi-am luat o rochie scurtă şi vaporoasă, mi-am prins părul şi mi-am atârnat nişte ochelari de soare de nas, coborând în derivă holul ca să ajung la lift. Tot ce visam era o cafea amară, de nebăut, un şezlong comod şi un pachet generos de ţigări. La terasa hotelului, toţi prietenii mei erau în plină desfăşurare al aceluiaşi plan ca şi mine. Toţi cu ochelari şi cu râsete ruşinoase, cu poveşti credibile sau incredibile în buzunar sau în portfard vizavi de noaptea trecută, cu un rând de cafele de un negru bolnav şi cu ţigări care-mi miroseau atât de ademenitor că-mi venea să mă scald în dansul fumurilor amestecate a şase turci regăsiţi după "război" în cazarmă, veseli că au scăpat cu viaţă şi cu amintiri speciale.

În mai puţin de trei ore aveam să fim deja în avion. Am profitat cu nesaţ de tot luxul comod al acelei dimineţi şi de mai noua mea statură de cuceritoare. Până şi eu eram predispusă la glume de genul şi le dădeam apă la moară spunându-le că dacă alţii din istorie n-au reuşit s-o facă, eu am reuşit să unesc într-o noapte trei popoare diferite. Eram într-atât de amuzată de succesul poveştii mele, încât aproape că mă convinsesem şi pe mine. Sigur că, în definitiv, toţi veniseră cu poveşti de vitejie de tot râsul şi de tot penibilul. Atmosfera atât de blândă mă făcea să regret numărul zilelor care, ce-i drept puţine, trecuseră ca Orient Expresul şi acum aveau să se sfârşească. Înţelesesem atât de multe din acest periplu, descoperisem renunţarea, frumuseţea şi speranţa, îmi redobândisem visele şi demnitatea pe fondul unor bucurii juvenile, dar clăditoare şi frumoase. În timpul care-mi mai rămăsese până la plecare, mă hotărâsem să calc pragul unui magazin de antichităţi pe care-l zărisem cu o zi în urmă şi să-mi cumpăr un cufăr. Plecasem de la hotel hotărâtă să-mi cumpăr neapărat un cufăr, nimic altceva! Magazinul acela de antichităţi, de care m-am şi îndrăgostit, purta toate nevăzutele în el, din cele mai diferite epoci, mirosea a carte veche şi a porţelan lustruit, a lumânări arse şi a cedru şi era destul de cochet, dar în acelaşi timp, pentru faptul că era micuţ, părea un adevărat bazar înghesuit şi şifonat. Cu atât mai mult îmi plăcea acea dezordine, acea lipsă de snobism şi de etichetă. Am plecat de acolo cu o magnifică bijuterie de cufăr, de dimensiuni medii, dintr-un preţios lemn de santal, sculptat original şi aerisit. Acel cufăr a însemnat simbolul Renunţării. A însemnat preţuirea momentelor care au fost, păstrarea lor într-un spaţiu drag, dar şi depozitarea, împăcarea şi închiderea cufărului cu amintirile frumoase sau dureroase pe care le strânsesem până atunci. Aveam să preţuiesc acest cufăr pentru însemnătatea amintirilor din el. Fără acele amintiri, n-aş fi reuşit să te găsesc pe tine, iubitule, pe tine, cel care mi-a arătat adevăratele mele vise şi adevărata mea bucurie a vieţii.

M-am întors acasă deci, cu un alt halou, unul stigmatizant care mi-a reconstruit, cumva viaţa. Te vreau pe tine, dragoste, ca pe un anotimp oarecare, unul care vine şi care pleacă, unul care nu mă îmbolnăveşte sau îndurerează, un anotimp pe care l-aş simţi, cu toată candoarea şi intensitatea lui, într-o oarecare noapte, şi apoi l-aş părăsi pentru alte câteva nopţi de singurătate egoistă, de intimitate nedivizată. Asta sunt, asta vreau... să alerg lumea, s-o recunosc, s-o scriu, s-o citesc, s-o trăiesc autonom, într-un matriarhat atât de cunoscut ca independenţă, s-o iubesc când vreau, cum vreau, fără să mă certe, să mă întrebe sau să mă caute soarta în momentul în care sunt cu tine, iubitule, şi doar cu tine!

Şi atunci începusem să-mi repet: Într-un fel, sfârşitul lumii nu a venit niciodată pentru mine, pentru că, dincolo de tragismul lui, pe mine mă înfioară partea sa repetitivă. Atunci te întreb, iubitule... de câte ori se poate sfârşi lumea pentru tine?

(Fine)
Mai aromat si mai personal aici

Amorata (Jurnal de călătorie) VIII parte

Adormisem pe banca aceea mai bine de două ore. M-am trezit speriată la gândul că ceva mai necugetat şi mai periculos nu putea să mi se întâmple în vacanţa aceea, decât să adorm pe o bancă, într-un oarecare punct al oraşului, noaptea. M-am ridicat anevoie, ceasul arăta câteva minute trecute de patru dimineaţa. Nu mă gândeam la nimic, nu voiam nimic, nu ştiam nimic, în afara faptului că nu păţisem nimic, iar decorul era acelaşi, la fel de pustiu, la fel de tăcut. Într-un extaz înfundat, am începu să râd la gândul că oricine şi-ar putea lăsa maşina descuiată zile întregi în acel oraş, fără să-i nutrească vreo spaimă. Încă aveam în minte urme de vin, de tine şi de lume. Încă pluteam şi mă gândeam, cu o oarecare tristeţe, că timpul devine limitat. Că mai aveam câteva ore de respirat în oraşul Renunţării, câteva ore pe care doream să nu le pierd, aşa cum făcusem cu noaptea ceea. Am decis să mă întorc la hotel. În timpul ăsta, tot ce-mi trecea prin minte era o propoziţie- una dintre minunatele propoziţii ale lui Eliade care şi-a început o carte aşa de simplu şi de savuros- "Nici nu ştiu câţi ani am!"- exact ideea asta o aveam, plecasem de pe bancă fără să vreau să mă gândesc la ceva, la orice,la mine sau la câţi ani am, la tine sau la cât îţi pasă...

Am încercat să-mi amintesc un drum de întoarcere la hotel şi mi-am urmat prima şi singura idee de intinerariu, despre care oricum nu aveam nicio certitudine şi oricum nu se punea problema să-mi fi păsat de asta. În traistă descoperisem o altă comoară culeasă de pe aceleaşi meleaguri. În timp pe străbăteam teribilele străzi pietruite, cu tălpile goale şi cu un chip jumătate schimonosit de durerea mersului, jumătate minunat, citeam, de-a dreptul acaparată, câteva versuri de amor din Sappho (gândiţi-vă doar la imaginea mea, îmbrăcată de carnaval, într-o fustă lungă care-mi punea piedică la fiecare pas, cu un pas dezgolit şi plin de bătăturile pietrelor străzii, purtând în mâna stângă o cărticică de mărimea celor de buzunar, cu litere de-o şchioapă care ascundeau taine ale dragostei antice scrise într-o engleză primitivă, citite la lumina câtorva felinare, uneori pâlpâindă). Nu mi-am amintit vreodată de atunci, citind cartea în toată limpezimea minţii, vreo idee înţeleasă din ea în noaptea respectivă. Dar tot ce-mi amintesc este că mă prezentam destul de marcată, dacă nu chiar îndurerată de versurile chirilice ale lui Sappho, îndelung căutată prin anticariate. Pantofii îmi atârnau de-o parte şi de cealaltă a traistei, iar eu urcam străduţa aceea în pantă cu o greutate imposibilă, simţind că fiecare pas era de-a dreptul sisific. Partea comică este că nu-mi păsa, mă simteam bine, deşi tot tabloul mi-a părut ceva mai târziu şi astăzi inclusiv, suficient de penibil, ori de demn de apreciat drept comportamentul specific al unei persoane citite la beţie. Ceea ce m-a scos din starea aceea a fost lumea. Îmi micşorasem privirea cât să am impresia că văd în depărtare câteva siluete. Aşa era şi mi-am imaginat imediat că sunt pe strada potrivită. Dacă n-ar fi fost carnavalul, n-aş fi găsit în veci o urmă umană pe stradă, noaptea.

Se vedeau perechi de îndrăgostiţi, de aventurieri care se înghesuiseră în câteva colţuri clar-obscure ale clădirilor masive şi vechi. Perechi care mă făceau să roşesc de fiecare dată când treceam pe lângă fiecare. Auzeam de la câţiva metri râsul sticlos şi mânjit de beţie al domnişoarelor gata să cadă în braţele bărbatului cucerit. Cred că am auzit cel puţin patru limbi diferite, îngânate de cuplurile ferite de lumina slabă a felinarelor. Mă gândeam ce tradiţie trebuie să fie acest mini-carnaval şi ce reputaţie deosebită trebuie să aibă partea de curtenie şi de flirt din cadrul acestuia. Mă lăsasem înduioşată pentru câteva momente de către acei splendizi libertini pentru care nu conta nimic, în afara căutării gurii şi a sărutului celuilalt. Mă oprisem de-a dreptul în mijlocul străzii, ascultând toată gama aceea de limbi parcă neortodoxe şi de clinchete ale vocilor femeieşti, îmi lăsasem cartea să-mi atârne spânzurată de mână şi colţurile gurii să schiţeze un zâmbet uşor tâmp. Momentul a fost întrerupt de trei tipi care coborau dinspre hotel, şi care, încă purtând măştile acelea caraghioase, cântau sau vociferau ca nişte trubaduri rataţi, înlănţuiţi fiind într-o înşiruire a la Zorba Grecul. Evident că m-au observat şi şi-au început numaidecât şarada fluierăturilor care-mi trăzneau parcă în auz, strigând cu o adevărată fală a cuceritorilor: "Ragazza, ragazza!", văzându-şi apoi de drumul lor încolăcit. Mai târziu aveam să aflu că unul dintre ei era chiar unul dintre amicii mei din călătorie.

(voi continua)
Mai aromat si mai personal aici

Amorata (Jurnal de călătorie) VII parte

Aerul nopţii era cald, aproape înăbuşitor. Blamasem câteva secunde efectele celor câteva pahare de vin băute, dar, în toată frenezia evenimentului, simţeam atmosfera din ce în ce mai sufocantă. N-aveam timp decât să-mi pierd privirea şi aşa ascunsă în spatele măştii şi să mă gândesc la tine. Într-un fel tulburător, violent aproape, liniştea pe care o căpătasem zilele trecute vizavi de tine, se transformase atunci în spaimă şi-n singurătate. M-am hotărât instantaneu să urc în cameră, regretând încă de la început faptul că acceptasem să mă prezint la acel carnaval. Am înapoiat masca standului, fiind ultima care a închiriat-o şi prima care a adus-o înapoi după nici o oră. Aveam de gând să-mi arunc hainele de pe mine şi să ţip- simţeam în momentul ăla, în crâmpeiul ăla diavolesc de secundă, că tot echilibrul cules până atunci se spărsese într-o teribilă depresie. M-am avântat vijelioasă către balconul care dădea spre oraş şi nu spre curtea hotelului. M-am aşezat pe incomodul meu scaun de reverie, într-o poziţie aproape imposibilă şi m-am bucurat de liniştea acelei privelişti, de parcă aş fi stat la capătul opus al lumii faţă de petrecerea de dedesubtul meu. M-am liniştit timp de câteva minute, fumând orbeşte ţigări cărora le-am uitat numărul şi am tresărit în momentul în care a pornit, de undeva din apropiere, subtilul acord al piesei Tosca. Am înmărmurit. Era singurul moment plăcut, copleşitor aproape, al acelei nopţi. Tosca. Se auzea Callas mai clar ca oricând, cântându-mi direct în suflet. Am atins balustrada balconului şi m-am aplecat, furişându-mi privirea, în strada vag luminată. Era pustie, nici urmă de om sau de operă, sau de acord muzical. Sunetele de care aveam nevoie disperată în momente de panică sau de furie, opera pe care am devorat-o ca o bestie de fiecare dată când scoteam fum pe nas, îmi răsuna acum, parcă trimisă de către cineva, de undeva din imediata apropiere. Iată, la momentul potrivit!

Mi-am dat seama că melodia se aude din altă cameră, vecină cu a mea. Am zâmbit la gândul că, singurul lucru pe care l-aş fi făcut acum, într-o astfel de situaţie, dar cu alte unelte, ar fi fost să las în tandem, în liniştea nopţii, să cânte La Traviata, în acelaşi timp cu minunata Tosca. Ar fi ieşit un haos mult mai uşor de digerat decât ceea ce era afară şi, cine ştie, o nouă cunoştinţă cu gusturi muzicale comune. Dar nu la asta îmi stătea mintea. Noaptea mă invita să ies, să nu zăbovesc prea mult într-un loc, să nu ajung prea apropiată de cineva- gânduri care mi-au devenit deviză între timp. Am ieşit din cameră luând grăbită traista mea de drumeţie în care se presupunea că am câteva resurse prime de supravieţuire fizică şi mentală. Uitasem să mă mai schimb, să-mi las pantofii, să-mi iau ţigările. Uitasem multe! M-am strecurat prin curtea neîncăpatoare, sperând să nu fi fost luată în vizor de către vreun amic de-al meu şi am păşit, destul de zgomotos, pe străduţa pe care mai devreme o privisem de sus, din balcon. Nu ştiam încotro mă duc şi dacă aveam să fiu în siguranţă, mă gândeam doar la sutele de statui ale lui Amor care mă aşteptau pe undeva prin tot acel oraş debusolant. Mă calmasem, starea de nervozitate şi de eşec de mai devreme dispăruse. În lumina câtorva felinare forjate, pe o stradă pietruită şi caldă, am început să râd, nefiresc de fals şi uşor aplecată din cauza lui Bachus, la gândul că, oricât de candid mi-ar fi fost sufletul zilele trecute, n-a avut nevoie decât de o simplă ambuscadă de necunoscuţi ca să-i işte furtună. Sigur, de la necunoscuţi aceia a plecat un întreg lanţ al slăbiciunilor care te-a avut pe tine ca nucleu. Râdeam de cât de sensibilă devenisem, de cât de atârnândă la orice pas într-o mică sau mare depresie.

Mă oprisem pe o bancă în faţa unei atracţii turistice specifice zonei şi care ziua era de netrecut. Noaptea era pustiu locul. M-aş fi aşteptat, cred, măcar la o pereche de îndrăgostiţi, mahmuri în toată beatitudinea iubirii lor, trecând încolăciţi prin locul acela şi râzând fără să le pese de privirea lunii şi a cerului de deasupra lor. Dar, nimic! Linişte! Când spuneam la început că nu dorm nopţile doar ca să fiu martora trecerii de la linişte la viaţă din acest oraş, nu glumeam! Noaptea- liniştea e mormântală sau misterioasă, depinde de starea sufletului tău. Pentru mine, nicio noapte acolo nu a semănat cu cea de dinainte sau cu cea de după. Uitându-mă la propriile mâini şi amintindu-mi că le aveam îmbrăcate cu parfum, m-am lăsat pe spate şi mi-am închipuit prezenţa ta acolo. Voiam să te scot forţat din mintea mea, dar cum seara fusese un fiasco, am zis că până dimineaţă îmi permit să fac exces de tine, de sentiment, de nevoi, de... dragoste, poate! Mi-am amintit că citisem un prim vers din Dante, în italiană, cu o zi în urmă, interesată fiind de cartea respectivă într-un anticariat. Am rugat vânzătorul să-mi traducă acel vers care mi-a rămas pe retină ca tatuat cu tuş indian. Însemna: "Te rog, când te vei întoarce în lume... ", iar originalul, căci forma si melodia lui m-au fermecat, era aşa : "Deh, quando tu serai tornato al mondo..." - fascinantul Dante, fascinanta lume şi tu... fascinantul Anima!

(voi continua)
Mai aromat si mai personal aici

Amorata (Jurnal de călătorie) V parte

Era a treia zi, în jurul prânzului când am trecut prin piaţa mare a oraşului şi m-am strecurat agale pe aleile ei întortocheate, pline de tarabe dichisite, cu aer turcesc în care spiritul mercantil se simţea de la o poştă. Observasem, în imediata apropiere, o parfumerie distinsă, cu un aer moulin rouge-ian care mă atrăgea ca într-o hipnoză. Am trecut nedumerită printr-o mulţime de voci altiste de femei care mi-a tulburat liniştea, şi am ajuns, cu o figură schimonosită de zarvă, în faţa minunatei vitrine- ca o delicată şi preţioasă bijuterie care mă invita s-o port. Am ieşit din tot acel cântec de esenţe, cu parfumul pe care mi l-am imaginat toată viaţa ca fiind potrivit pentru mine. De la încheietura mâinii, o sofisticată esenţă de lemn de cedru şi de cel mai dulce dintre vinuri îmi îmbrăţişa tot suflul şi tot trupul.

Încântată de senzaţia pe care o trăiam, am decis să mă opresc pentru odihnă în camera mea de la hotel. Prietenii mei sorbeau un limoncello (ah, alt indiciu) în entre-ul prea puţin cunoscutului hotel. M-au aplaudat, ca pe o rară prezenţă, sarcasmul gestului lor fiindu-mi evident şi m-au informat, fără să se aştepte să protestez, că pe seară, gazdele locului în care poposisem organizau un mini-carnaval. Se lăsase tăcerea pentru câteva clipe, moment în care toţi se pregăteau să întâmpine un neîmlânzit refuz. În schimb, eu am acceptat. Ce-i drept, nu ajunsesem să cunosc nimic din acea locaţie, în afara entre-ului elegant, liftului şi holului nesfârşit care ducea la camera mea. Mi-am zis, de ce nu?! În fond, nu eram decât o turistă străină, iar în acea seară mă hotărâsem să fiu doar o străină care mirosea ademenitor. Am urcat în cameră şi, deşi locuiam acolo de trei zile, parcă n-o văzusem niciodată. Abia atunci mi-am dat seama că era prima cameră de hotel dintr-atâtea cunoscute, pe care chiar o îndrăgeam ca spaţiu, ca decoraţiuni, ca atmosferă. Fiind într-atât de spaţioasă încât să pară şi intimă în acelaşi timp, camera mă primea cu un dans al non-culorilor care mă liniştea. În mijlocul ei trona un pat dublu, învelit în cele mai albe aşternuturi şi împrejmuit cu lemn de abanos de un negru perfect şi elegant. Ferestrele mari, cu geamuri decolorate, erau îmbrăcate într-o draperie albă, de in, care se purta în mişcări nedesluşite la fiecare urmă de adiere venită din balcon. Începusem să iubesc acea încăpere, tocmai pentru că ascundea o intimitate cunoscută mie, parcă. În dreapta patului era o măsuţă din lemn lustruit de cireş, în aceeaşi nuanţă de negru, la fel ca şi singurul şi impozantul şifonier alipit peretelui. Un covor alb, lucrat manual se întindea nestemat pe parchetul negru, iar oglinda ovală, de pe stativ întregea o imagine a unui posibil boudoir rafinat, lipsit de clişeicele paiete şi curcubee- un boudoir în alb şi negru căruia aveam impresia că-i aparţin.

Până spre seară n-am mai avut timp decât să fumez câteva ţigări pe balcon şi să-mi compun în minte ţinuta pentru neprogramata petrecere. Neavând multe haine la mine, şi nici într-un caz speciale, ori elegante, nu mi-am făcut griji că o să ies în evidenţă în vreun fel, ceea ce şi doream. În faţa oglinzii am îmbrăcat o fustă albă din mătase, lungă şi cu talia înaltă pe care, norocul meu că mi-o cumpărasem cu o zi în urmă. Fusta era superbă, de un alb-fildeş al cărei material curgea în valuri până în pământ, în aşa fel încât să nu fie nici discretă, nici indiscretă. Deasupra am aruncat o cămaşă purpurie, bărbătească şi lejeră, descheiată ostentativ într-un decolteu adânc pe care l-am ornat cu un lanţ lung, în josul căruia atârna falnic un medalion ceasornic, într-atât de masiv încât să sustragă orice privire de la decolteul meu. Mi-am încâlţat singura pereche de pantofi pe care o aveam la mine, noroc că nu se vedea datorită lungimii fustei, mi-am sumetecat tacticos mânecile cămăşii, mi-am prins părul într-o clemă, vrând să pară neglijent şi lăsând câteva şuviţe să-mi cadă plăpând pe umeri. Ultima tuşă, desigur, era parfumul pe care îl adoram şi care preschimba, parcă, toată ţinuta. Ajung în entre-ul hotelului şi mă las întâmpinată de către unul dintre prietenii mei care, cu un pahar de şampanie în mână şi o cravată neglijent înnodată, exclamă: "Dar ce boho-chic sunteţi, domnişoară!", sigur că i-am zâmbit, gândindu-mă în sinea mea că omul ar fi făcut complimente şi unei noptiere în reveria în care se scălda. Observă, apoi, destul de înspăimântat,că îmi lipseşte nu ştiu ce mască. I-am răspuns că nu cunoşteam protocolul petrecerii. Surâzător şi mândru cî mă poate scoate din "necaz", mă conduce către singurul stand aflat în incinta hotelului, de unde, am înţeles că trebuia să închiriez o mască. Evident că, petrecerea fiind de ceva vreme începută, am avut de ales dintre doar câteva opţiuni, unele mai deplasate decât celelalte. Singurele măşti rămase, închipuiţi-vă că erau şi cele mai neplăcute, se încadrau în următoarele categorii, după prorpia viziune: urâtă, infantilă, grotescă, frivolă şi clişeică. Desigur că am ales varianta măştii frivole (nu vă descriu ce înseamnă asta, pentru că am un anumit simţ al penibilului), dar, în toată comicăreala momentului, eu mă simţeam teribil de bine, mai ales că, simpaticul angajat al firmei şi-a făcut simpla datorie până la ultimul bănuţ, spunându-mi, evident teatral şi hazliu: "Excelentă alegere, domnişoară!". Din acel moment, mă aşteptam la orice de la acea seară...


(voi continua)
Mai aromat si mai personal aici

Amorata (Jurnal de călătorie) IV parte

Nemaiaflându-mă în minunatele locuri despre care îmi amintesc şi, voit, nescriind nimic în respectiva călătorie, acum nu fac decât să rememorez, cu o plăcere dinamică, toate minutele care m-au ajutat să mă reîndrăgostesc de lume, de viaţă şi de esenţe.

În oraşul-paradox, am decis să-l numesc Oraşul Renunţării, am descoperit preţiozitatea în sensul ei cât mai general. Străduţele despre care vă vorbeam mai devreme, livezile care împreşmuiau oraşul, parfumul specific fiecărei străzi, ciudăţenia şi jovialitatea oamenilor, adăugând acum felul atât de lin şi de curgător în care, pe neaşteptate, ridici privirea din pietrişul secetat şi te scufunzi într-o mare de apă, strălucitoare şi vie. Descoperisem un port minunat care ascundea poveştile infinitelor nave care-i călcau cu formele lor netezite oglinda mării. Câtă vreme am poposit în acel oraş, m-am rugat ca o păgână care nu se roagă, să fie furtună şi să adulmec furia mării în portul acela atât de pitoresc şi de liniştit. N-am avut parte decât de un soare vlăguitor care nu-şi pierdea nicidecum arşiţa în valurile apei aceleia infinite. Un soare care m-a transformat într-una dintre sutele de statui ale lui Amor prezente în acel oraş ( este singurul indiciu pe care vi-l dau vizavi de locul în care am fost- acest Amor- zeu al dragostei la romani). Un soare care m-a făcut să privesc candoarea mării de după falnicii sicomori specifici locului, cheliţi până la foamete de toate fructele lor despre care auzisem că sunt delicioase. Acest soare pe care ajunsesem să-l slăvesc şi să-l laud pentru felul în care aveam impresia că lasă drept tribut câteva raze şi nopţii, atât de intense îi erau luminile. Desigur că imaginea portului m-a "ancorat" suficient în preajma lui, cât să-i observ eleganţa peisajului. Odată terminate străzile rurale-româneşti (cum am ajuns să le numesc), păşeai pe un pavaj ca de gresie, periculos de păşit dacă nu erai obişnuit cu locurile alunecoase. Marea îşi spărgea câteva valuri pe pavajul respectiv, iar senzaţia era una de-a dreptul morgană, infinit de deşertică în momentul în care, gresia aceea searbădă primea toată sclipirea apei sărate. Singura mea şansă de a profita de spaţiul acela era să mă descalţ. Cu bocancii în mâna dreaptă şi cu rochia ridicată de către cealaltă mână, am păşit, ca la prima spovedanie, pe frumosul boreal ce se întindea sub tălpile mele. Asta doar ca să inhalez profund sarea care urca în aer din cauza incredibilei apropieri a mării şi ca să am prilejul să privesc în spatele meu.

În momentul în care mi-am întors privirea către oraş, m-am simţit ca într-un cotlon, nevăzută de nimeni, nesemnificativă ca prezenţă. O mare... o altfel de mare, cu o altfel de viaţă m-a acaparat ca pe singura rămăşiţă de oxigen nerespirată. Portul fiind mai jos, oraşul se înălţa falnic pe o culme insulară aproape, care-i lăuda măreţia şi modestia, care îl făcea să răsară ca din mare. Privirea mi s-a poticnit peste primele case aflate la port şi pe care, într-o teribilă invidie, le-am cercetat până la ultima cărămidă. Case înalte, impunătoare, etajate, fără să capete nimic modern sau stilizat, se diferenţiau prin prestanţa străveche, răcoarea zidurilor groase şi minunatele ferestre imense, ornamentate într-un stil cvasi-baroc şi care nu lăsau nicio clipă lumina să le desluşească interioarele. Aceste case ale căror balcoane shakespeariene revărsau superbe şi mlădioase gardenii într-o aroganţă care mă făcea să-mi cânt of-ul. Imaginea caselor din acest port m-a făcut să înţeleg ce ar însemna pentru mine, ca visătoare, un astfel de peisaj- ar însemna inspiraţia şi pofta cu care aş culege literele scrierilor mele ca pe fiecare petală de gardenie sau ca pe fiecare val izbit vitejeşte de zidurile portului. Cu cât păşeam mai mult şi cu cât nu-mi propuneam nimic în afară de mers şi de descoperire întâmplătoare, cu atât renunţam să mai ţin seama de numărul momentelor mele de adevărată juisare. Desigur, momente pe care ţin să subliniez că am vrut să le trăiesc egoist. Mi-e greu să cred că cineva, oricine m-ar fi acompaniat în explorarea de acest tip, n-ar fi găsit ilare motivele mele de bucurie. Aveam, ce-i drept, o bucurie fragedă, crudă, ca de copil, dar atâta nevoie aveam de ea încât, fără s-o forţez, m-a acaparat din plin şi m-a vindecat. Cine s-ar fi bucurat în felul meu de un port, de o stradă, de o casă, de un om?! Mi-ar plăcea să cred că ştiu cine, mi-ar plăcea să cred...

(voi continua)
Mai aromat si mai personal aici

Amorata (Jurnal de călătorie) III parte

Apariţia care m-a frapat indubitabil a fost, undeva pe o fundătură din faimosul labirint veneţiano-francez( căci mai degrabă aşteptam să apară canalele Veneţiei, decât Edith Piaf de pe strădţtele acelea atât de înguste), o clădire împunătoare care aveam impresia că se sfarămă sub ochii mei şi care, într-un fel, m-a invitat s-o păşesc. Spaţiul deschis din interiorul ei, imens şi aproape înspăimântător, contrasta puternic cu claustrofobicele străduţe de afară. N-am putut să-mi închipui decât că, acolo, a fost cândva o renumită cârciumă, un salon mai mult sau mai puţin select sau elegant, asta pentru că simţul olfactiv mi-a fost vizitat de un puternic miros de sudoare, whisky şi colonie, cu care, ori intrasem de afară, ori mi-l dobândisem pe piele şi, iată, eram imaginea perfectă a vizitatorului poposit la cârciumă. În orice caz, spaţiul mi-a lăsat mie, ca persoană imaginativă şi aventurieră, atmosfera unui astfel de local, pierdut în meandrele timpului, în mijlocul căruia sălăşluia un bar imens, iar undeva, într-un oarecare colţ al acelei încăperi infinite, trăncănea o orchestră pestriţă despre melodii de război, de vitejie sau de dragoste încercate, probabil, la un acordeon, la o scripcă şi la un flaut. Tot spaţiul respectiv mi-a transmis imaginea unei îngrămădeli de singuratici, beţivi, soldaţi, pierde-lume, care vedeau lumea în câteva acorduri şi în băutură. Ajunsesem să mă plimb înfrigurată prin încăperea aceea, ignorând sunetul modern al telefonului care-mi bâzâia în traistă, şi să mă întreb cât sens, câtă lumină, câtă puterea avea lumea pentru oamenii aceia, dacă existaseră aşa cum imaginaţia mea îi creionase.

Plimbările mele egoiste, în căutările mele egoiste, cu îndeletniciri mai mult decât intime şi neîmpărtăşite, începeau să mă facă să realizez că renunţarea, detaşarea, imaginaţia şi dorinţa sunt cele care, mai presus de putere, mă împing să regăsesc lumea într-o altă nuanţă decât acum o lună, s-o îmbrăţişez singură şi fericită, să nu dau nimănui din secretele bucuriei mele. Dacă Goethe a luat-o razna în apusul vieţii, eu m-am răzvrătit şi am refuzat s-o fac la începuturile ei. Astfel că începusem cu pşi mărunţi să-mi împac sufletul în acest oraş, deşi eram conştientă că rănile vor seceta mult timp seva lui. Astfel mi-am revăzut ochii zâmbind şi bucurându-se, astfel începeam să-mi dau seama că tot ceea ce, nu demult s-a petrecut, a avut un scop, o lege, un desfăşurător pe care eu, ca singură amfitrioană, le-am cunoscut încă de dinainte să încep să le aplic. Simţeam cum învăţ să deprind arta precauţiei, deci să construiesc şi scutul care nu mă va abate de la dragoste, dar nici înfiera, ci doar mă va proteja de fatalităţi. În acea seară m-am răsfăţat cu trabucurile franţuzeşti (Dumnezeu ştie dacă aşa erau într-adevăr) pe balconul larg şi luminat de noapte al camerei în care prea puţin zăboveam. Oamenii cu care plecasem îmi băteau cu ardoare la uşă, i-am invitat la contemplare, dar prima întrebare, maternă, de altfel, deşi nu provenea din partea vreunei femei, din contră, a fost : "Tu de când n-ai mai mâncat?" Am începu să râd la fel de zgomotos ca la plecarea din ţară şi să-mi confirm că da, soarta lucrează în linişte, ca un savant nebun în faţa hieroglifelor sale, şi nu uită de mlădiţele timpului care se aştern si pe dragostea mea- mi-am zis atunci că întrebarea asta, pusă cândva de tine, mi-a cauzat vânătăi şi dorinţe pătimaşe pe care le-aş fi regăsit, poate, în ani şi nu într-o întrebare banală.

Şi atunci începusem să-mi repet: Într-un fel, sfârşitul lumii nu a venit niciodată pentru mine, pentru că, dincolo de tragismul lui, pe mine mă înfioară partea sa repetitivă. Atunci te întreb, iubitule... de câte ori se poate sfârşi lumea pentru tine?

(voi continua)
Mai aromat si mai personal aici

Amorata (Jurnal de călătorie) II parte

Am intrat în librării şi-n anticariate, în ceainării dubioase care mă ameţeau de cum le păşeam cu mirosul pestriţ de ierburi necunoascute, dar pe care, dintr-un teribilism specific, le-am încercat, supusă fiind unui anumit ritual al locului. Rău nu mi-au făcut atâta vreme cât am ieşit de acolo mai îmbujorată decât după o noapte de dragoste în compania vreunui necunoascut. Toate chipurile îmi păreau aduse din nu ştiu ce crez sacrosanct, toate sunetele oraşului mi se prelingeau pe piele într-o melodie care ar fi aparţinut băştinaşilor, indigenilor şi pe care mi-ar fi transmis-o ca pe o rugăciune de mult timp ştiută. Am cumpărat cărţi, unele originale şi de-a dreptul rare, care mă trimiteau într-o livadă descoperită într-una dintre zile. Era la marginea oraşului, acolo unde cântul de mai devreme nu-şi mai regăsea vivacitatea, ci doar un ecou pierdut ca printr-o oarecare ceaţă. După-amiezile mele mureau mult prea repede în acea livadă, una cu pomi rari (nu am descifrat încă ce soi erau), dar cu iarbă nefiresc de moale şi de primitoare ca pernele din puf de gâscă îmbrăcate în brocart, de o fineţe şi de un lux evidente. Citeam pe nerăsuflate, întinsă pe un cearşaf alb pe care mi-l strecuram dimineaţa din şifonier, şi luam pauze scurte in care fumam parcă întru curăţenia sufletului. În tot acest paradox al gesturilor, am simţit că exact de aşa ceva aveam nevoie- de o îmbolnăvire trupească, dar care să mă extazieze şi pe care să o râvnesc mai mult decât aş râvni pielea bărbatului pe care îl iubesc.

Acolo, în desişul singurului pom matur din livadă, l-am descoperit pe Cehov ca om, ca om îndrăgostit, purtând povara timpului în care i-a fost dat să se nască, purtând povara unei iubiri separate de graniţe şi nu de sentimente. Am citit scrisori cutremurătoare pe care logodnica lui, Olga Knipper i le trimitea, iar cea asupra căreia am reuşit să zăbovesc îndelung purta titlul de Scrisoarea Temerilor, datată încă din 1901. Acele rânduri mi-au întărit credinţa vizavi de dragostea trăită aşa cum vrem noi şi nu cum vor ceilalţi, dragostea cu care faci cunoştinţă în cel mai bizar moment din viaţa ta, în cele mai neaşteptate circumstanţe şi care are cea mai imprevizibilă desfăşurare. În doar câteva zile am ajuns parcă, să cunosc legile trupului şi ale minţii mele, să descopăr nevoile şi rugăminţile lor, libertăţile şi durerile. Mă gândeam la dragoste ca la ceva veninos, purtând în acelaşi timp cea mai faimoasă armură împotriva ei. Mă gândeam fără să-i ancorez vreo imagine proprie, vreun chip cunoscut, doream doar s-o cunosc, din complezenţă, ca pe o doamnă schimbătoare precum zgomotele oraşului aceluia, în tot luxul ei, cu toate moravurile ei, cu toate capriciile şi pretenţiile. Mi-am dat seama că această doamnă nu ridică niciodată aşteptări şi nici nu le cere! Mai simplu de atât nici nu poate fi jocul ăsta al dragostei!

În una dintre serile petrecute în acest oraş al acestei ţări, să-i zicem Oraşul Renunţării ( unde renunţarea este sinonimă cu scăparea, evadarea de sub ghilotina acestui "chagrin", cum ar spune franţuza din mine), am căutat într-o disperare aproape animalică, prin împrejurimile hotelului, oameni de-ai locului care să mă îndrume către Cartierul Francez. Evident că nu mi-a fost deloc uşor, în primul rând pentru că am amestecat vreo cinci limbi şi frânturi de limbi ştiute, pe lângă simboluri şi imagini şi arătatul, evident nepoliticos, cu degetul ca să mă înţeleg cu un aborigen pe care l-aş fi văzut cât de cât şcolit, dar, în definitiv, nu era decât un conservator şi un nihilist al modernităţii. Dar, zău, de unde puteam să deduc asta?! Într-un final, cu un cârd de astfel de personaje în jurul meu, au reuşit să descifreze ce vrea o biată căprioară prinsă în mrejele vâtătorilor de la ei. Episodul a fost comic şi jenant, trebuia să vi-l împărtăşesc. Ajunsă în împrejurimile zonei căreia tot încercasem să-i găsesc coordonatele, mă apăsa o mireasmă plăcută de iasomie şi de nucşoară, de pâine caldă şi de ghimbir, un amestec de parfumuri care mă înapoiau ceainăriei amintite mai sus, dar parcă într-o altă epocă. Brusc, străduţele începeau să se îngusteze, iar nisipul şi pietrişul specifice oraşului se transforma într-un pavaj din piatră cubică bătătorită de la atâta apăsare greoaie. Din senin, bocancii mei deveneau mai uşori şi mai comozi, iar respiraţia mi-era parcă răsfăţată de împletitura acelor parfumuri. Oamenii treceau pe lângă mine, deşi mergeam în şir indian, încă nu reuşeam să nu-mi ating coatele cu individul de pe contrasens, atât de îngustă era strada. Deşi străini, cu feţe cărora nu puteai să le distingi naţia, erau de o jovialitate specifică franţuzilor, şi mi se părea cel puţin ciudat cum, într-un cartier care poartă hramul ţării octogonale, nu se vorbea franceza, nu exista nimic specific acestei naţiuni, în afara aerului discret, boem, în afara gesturilor de curtoazie, în afara cafenelelor din care răsuna veşnica "La vie en rose" a lui Edith. Şi totuşi, îmi regăseam atât de mult sufletul şi viaţa şi energia în acest spaţiu nerecomandat clautrofobilor, în acest spaţiu care pentru oricine ar fi putut părea hibrid sau defăimător sau chiar burlesc. Ei bine, pentru mine era înălţător. Mă uitam (în felul specific unui turist) lung la balcoanele îmbrăcate în fier forjat, de un negru lucios care îţi abătea privirea de la câteva fete care stăteau la cafea şi la bârfă, probabil, pe două scaune minuscule, în interiorul lor şi care, atunci când erau strigate de câte cineva, nu ezitau să fluture energic din mâini. Observam câteva croitorii care purtau faţada anilor şaizeci, cu perdele lungi, din mătase la ferestre. La fiecare pas, mirosul înţepător de tabac îmi reînvia poftele, venind din câte-o tutungerie dichisită în interiorul căreia observam, zâmbind, câtiva domni care probabil că discutau sau încheiau afaceri la un trabuc de calitate. Ca să nu uit ideea, am plecat şi eu de acolo cu câteva trabucuri mirifice pe care, într-o nonşalanţă deprinsă, mi-am permis să le fumez cu o plăcere erotică în balconul hotelului la care am stat.

(voi continua)
Mai aromat si mai personal aici

Renunţarea senină şi Arta precauţiei( Jurnal de călătorie) I parte

Am citit de curând, un pasaj din Goethe care se încheia monumental cu următoarea afirmaţie, care, de altfel este şi celebră: " Am pierdut lumea întreagă, m-am pierdut pe mine însumi." N-am să readuc în povestea mea contextul în care a fost zisă o astfel de replică, dar, vă asigur că, în spatele durerii pe care o transmite se află, de fapt, o istorie cel puţin ilară a vieţii acestui mare om. E vorba despre curba descendentă sau contradictorie pe care filosofia acestuia de viaţă a desenat-o în ultimii ani de trăire, într-un fel uimitor de savuros şi de hazliu.

Am plecat de la însemnarea asta, tocmai pentru că m-am aflat printre persoanele care obişnuiau, până nu demult, să gândească în aceeaşi direcţie distructivă. Până când m-a bufnit râsul, cu un ecou năpraznic care încă îmi surzeşte timpanele şi mi-am dat seama că am gândirea unui om aproape de a atinge senilitatea. Desigur că încercările vieţii sunt dintre cele mai şirete şi neavenite, dar de ce să mă pierd pe mine sau, mai ales, de ce să pierd lumea întreagă din cauza asta?! Întrebarea s-a dovedit a fi existenţială într-un astfel de moment, următoarea mea dorinţă a fost pur şi simplu aerul, aerul lumii. Într-un fel, sfârşitul lumii nu a venit niciodată pentru mine, pentru că, dincolo de tragismul lui, pe mine mă înfioară partea sa repetitivă. Atunci te întreb... de câte ori se poate sfârşi lumea pentru tine? Mă rog, mă îndepărtez. Cert e că mi-am dat seama, într-un moment în care amintirile îmi zvâcneau în imagini ca dintr-un perpetuum mobile, că viaţa mea e mai simplă decât pare, mai nelegată decât s-a vrut, mai liberă decât s-a crezut, mai puternică şi mai vie decât a fost vreodată.

Am decis, în urma unor invitaţii constante primite din partea unor prieteni care doreau să mă revigoreze, să accept să plec, pentru câteva zile, dar nu din oraş sau din judeţ, ci din ţară. Experienţa a fost definitorie pentru ceea ce eu numesc împăcare şi acceptare şi trecere peste( evident că n-am fost niciodată femeia căreia să-i trebuiască zile întregi într-un salon de Spa, sau cursuri de Ikebana, ori de Yoga, sau pur şi simplu întoarcerea la credinţă). Am fost femeia care, din păcate, s-a mulat ca o apă de munte pe tot ceea ce a însemnat fatalitate- am înghiţit cât să nu mă înnec şi apoi m-am reclădit din aceleaşi credinţe, uşor mai înfipte şi mai personale, din aceleaşi dorinţe, din ce în ce mai autonome şi boeme, din aceleaşi vise, din ce în ce mai nedefinite sau definite doar într-o aşteptare de copil, neştiind ce formă aveau să ia. Şi am plecat într-o ţară pe care, de fel, n-aş fi îndrăgit-o niciodată. Nu pot să spun că o îndrăgesc şi acum (deşi influenţa lui Goethe m-a făcut să iubesc orice colţ de lume), dar am explorat-o ca pe propria-mi palmă, ca pe liniile care par pe zi ce trece mai multe sau mai sucite. Un periplu minunat pe care, dintr-o sălbăticie de care am încercat să scap, l-am parcurs într-un procent majoritar de una singură, fiind dată dispărută de nenumărate ori de către grupul la care ar fi trebuit să ader, cu care ar fi trebuit să socializez, pe care ar fi trebuit să-l distrez sau să-l fascinez. Da, recunosc, am o reputaţie magnetică şi electrizantă, dar zilele alea mi le doream doar sufletului meu dintr-un exces teribil de egoism!

Plecam în zori, deşi m-am abţinut să dorm foarte mult pentru că, adorând luminile nopţii, m-am simţit şi mai atrasă de ele într-o altă ţară, deşi poate, erau aceleaşi ca peste tot. Mă trezeam în zori ca să fiu martoră la tot ceea ce înseamnă trecerea de la linişte la viaţă. Oraşul în care am poposit era neaşteptat de liniştit noaptea, ceea ce nu mi-a displăcut nici un pic, ceea ce m-a fermecat şi m-a împins să-i descopăr prima ivire a gălăgiei care îi spărgea calmitatea, prima apariţie sonoră a vieţii. Am descoperit astfel, că pot avea şi un pas neted, lent şi curat, fără de zgomot, plutitor aproape. Am descoperit câte chinuri aş fi adus pantofilor mei cu toc dacă i-aş fi plimbat pe drumuri nisipoase, amestecate cu un vălmăşag de pietre disproporţionate şi care păreau într-o continuă mişcare. Nu simţeam nevoia să-mi învelesc trupul cu nimic altceva în afara unei rochii lungi din olandă chihlimbarie, a unor bocanci lejeri, de vară şi a unui pandativ cu camee care-mi proteja parcă toată pielea de razele soarelui. După prima zi de hoinăreală singuratică în toată dogoarea oraşului, m-am oprit într-un boutique ca să-mi achiziţionez, răvăşită, o pălărie neapărat albă şi cu boruri cât mai ample. Ceea ce, pentru alţii, o excursie de genul poate părea total anodină, pentru mine era semnalul renunţării senine, cum predica Buda, al căii către înţelepciune. Desigur că nu căutam înţelepciunea pe străzile înfundate, unele purtând o miasmă de-mi schimba culoarea obrajilor, dar cel puţin descopeream ideea renunţării, a împăcării, a învăţării artei precauţiei pe care, după umila mea părere, oricine din tagma femeiască ar trebui s-o deţină.



(voi continua)
Mai aromat si mai personal aici

Tu, veritabilul meu I Ching

Mi-am şters privirea din amintirile tale... mi-am
şters-o brutal, dar aproape laic cu mănuşa
timpului peste care au crescut mărăcini!
Buzele n-au mai spus nicio rugăciune, dar au
sărutat cu patimă gramofonul nopţilor
noastre de dragoste, de abandon, de sunete
de junglă trupească!

M-am îmbrăcat cu pudra liniştii mele, albă,
candidă şi nefiresc de inocentată! Port o linişte
dureros de searbădă, dureros de diferită de
liniştea ta; o port peste pielea vărgată de
gândurile pierdute cândva
în braţele tale, pe fruntea ta, la pieptul tău!
Mă vei recunoaşte în ecourile insolite ale
sunetelor gurii mele, mi le vei respira, mi le vei
curta şi seduce ca pe necunoscutele himere revăzute?!

Sunt lină într-o prăpastie abia urcată, într-o culme
a deznădejdii abia aplatizată... sunt sălbatică,
dar sălbatica înrăită de soartă şi ascultătoare
cum e pământul pe care tu-l atingi acum cu tălpile!
Străină şi înstrăinată de mine însămi,
civilizată de fatalităţi şi înseninată de furtunile
noastre cele mai colţuroase! Şi totuşi sunt şi
îţi sunt o fiinţă pururi necunoscută! Şi totuşi eşti
şi îmi eşti fiinţa peste care simt nevoia câteodată
să-mi evapor bestiile trupeşti şi îngerii sufletului,
fiinţa în care mă revărs cu toată luxurianţa
junglei mele! Tu... fiinţa pe care, câteodată...
o iubesc mai mult decât îmi impun
s-o detest, s-o înlătur,
s-o urăsc!
Mai aromat si mai personal aici

Mărturisea de tine timpul

Să fiu doar formă de femeie,
fără nimic specificat în ea,
ţi-aş fi tacit, numai idee!

Odată-am fost ca un "Adio,
plăcerea voi sfârşi-o
Îmbracă-te, e ziuă!"

Am fost ziua sedusă de milă,
Sudul, Nordul, amândouă
Tu- strângându-mă de mână.
Tu- iubindu-mă când plouă,
Da şi Nu şi amândouă!

Să fiu doar tren uitat în gară,
fără lumini şi fără umbre,
ţi-aş fi curând, amară!

Nu eşti tu cea care pleacă!,
mărturiseşte despre mine timpul.
Ci doar femeia care îi îmbracă
cu gesturi suprimate, trupul.
Nu eşti doar cald când mâna-i
conturează forme, dar nici valiza
care duce infideli, nu eşti fecioară
printre norme, dar nici
motivul vreunei îndoieli!

Nu eşti tu cea care pleacă şi
îşi pierde drumul nopţii, nu eşti
gonita care se dezbracă în
căutarea sâmburelui sorţii.

Mărturisea de tine timpul că
eu, cea care te-am atins odată,
îţi voi rămâne pe retină,
nu sânge şi nici pată,
ci doar femeia trenului
din noapte, cu forme vagi
ale ispitei, fără motive
să te ţină-aproape;

cu forme calde
ale sărutatei, fără valize
ale timpului,
cu forme aspre
ale căutatei, fără
însemne ale
trupului!
Mai aromat si mai personal aici

Cât mai beau, ce mai sunt...

Am ţesut pe piei de vampă sentimente
iluzorii, crezuri plăsmuite-n vise
şi iubire cugetată. Am ţesut şi rai
şi miere, voal şi mantie brodată.

Am ţesut pe piei de sfântă lanţuri
ale prăbuşirii, jartiere şi mătăsuri,
rouge, şampanie şi toast-uri. Am ţesut şi
râs orgasmic, perle-n iad şi ochi năpraznic.

Am ţesut pe piei de fată, de fecioară-acoperită,
toată cartea dragostei de căpătâi, legi din trupuri
inventate, reguli ale nimănui, ochi şi buze
în turbarea beznei, date ţie şi nu orişicui!

Am ţesut pe pielea ta, metamorfozele mele ca
să mă poţi dezbrăca doar când vreau să mă descos,
m-am ţesut cu vinul roşu, buzele pătate-n gând,
pielea albă, tremurată, ochii supuşi, la pământ,
m-am ţesut la tine-n poală, goală şi firavă
fiară, cu lumină şi cu voce, cu dantele negre-n
scrum, cu minune şi cu psalmul bestiei pe
drumul bun. M-am ţesut să mă desfaci când mă vei
purta cu ură, când nu-ţi voi mai fi nimic
din ce-am fost... şi nici făptură!
Mai aromat si mai personal aici

Prăbuşirea lui Pygmalion

Eu însemn un pact faustian, un pact în care îmi aduc în faţa voastră nu numai imaginea, ci întreaga mea existenţă cu firidele sale cele mai intime, cu actele sale cele mai personale.

Astăzi mă descriu aşa cum mă văd şi mă simt în realitate, aşa cum modestia sau lauda nu m-au văzut niciodată. Mi-am descoperit sensibilitatea primitivă, ca aceea a unei creaturi sfioase din adâncul unei păduri. Iubirea mi-a netezit pielea până la înmărmurire, dar în nuanţa caldă a caisei, iar ochii mi i-a dezgolit şi mi i-a înfăţişat obsedaţi, ciudaţi, languroşi, melancolici, care par că aruncă o compătimire pentru fiecare om. Iubire, mi-ai transformat vocea într-o promisiune, într-una tăcută, care aminteşte de zgomotele celui mai îndepărtat pin. M-ai demascat treptat şi m-ai făcut să mă înfăţişez mie- femeie şi nu copilă. Femeia cu bustul înfierat, ca o crimă cu premeditare, un specimen care izbeşte prea des cu aerul lui de învăţătoare complicată şi pretenţioasă. Senzualitatea mea sugerează o mănuşă de catifea pe o mână de bărbat, iar patimile dezlănţuite de tine m-au transformat într-un şaman-feminin.

Chipul meu va purta o întrebare permanentă care va contamina privirile celorlalţi făcând să se nască aceeaşi nelinişte, aceeaşi tulburare, enervare şi atracţie pe care le exercită tot ce nu putem înţelege sau satisface. Tu îmi eşti şansa de a visa la cel mai costisitor lux pe care şi-l poate imagina o lume organizată după legile verbului a avea, la exorbitantul lux al sentimentelor, al iubirii netiranizate de niciun mobil, în afară de mobilurile iubirii. Am căpătat acea însetare de a-ţi ţine în palme capul, dorind să-l sorb ca dintr-o cupă într-o minunată pace narcotică a fizicului şi a spiritului. Pe tine te-am aşteptat să apari, să-mi descoperi natura şi să mă iubeşti!
Mai aromat si mai personal aici