Bagaje cu dor

Nu sunt sigură de plenitudinea iubirii pe care sunt capabilă s-o ofer. Aşa cum n-aş fi sigură de limpezimea apei unei fântâni, dar nu m-aş îndoi de claritatea soarelui. M-aş putea raporta la tine, la noi, la cei din jur. Apoi la obiecte. Dar cel mai mult la suflet!

Ce-ar fi omul fără dorinţa lui de iubire izvorâtă din suflet? Iubesc pe cei care merită şi pe cei care îmi demonstrează pas cu pas, că fac un efort inutil. Tot îi iubesc. Gesturile mici, tandre, îmbrăţişările. Vedeţi? iubirea porneşte de la om către om în primul rând, şi se termină cu ceea ce natura încununează. De fapt, natura purifică tendinţa nostră de profanizare. Suntem conştienţi când iubim, dar nu ştim cât putem să oferim. Am vrea să dăm totul, dar avem obiecţii. Ne punem întrebări stupide, ne înceţoşăm minţile, şi ajungem să creionăm adevarate revoluţii interioare. De ce?? De ce să nu iubim şi punct?

Cine are impresia că iubirea are nevoie de întrebări şi face loc dubiului în ea, se înşală! Iubirea vrea totul fără să ceară, paradoxal nimic altceva decât iubire. Ce lucru nebunesc aţi făcut din iubire? Fără să-l gândiţi, impulsivi...v-aţi avântat şi aţi riscat? Dragostea nu cere judecată ... acolo intervine mândria şi ambalajul. Dragostea e calea imaterială de a-ţi face bagajele spre împlinire. Adună în ele muntele, marea, grâul şi nisipul. Adună poze vechi, filme dragi, cărţi memorabile. Pleacă doar cu ceea ce nu-ţi dă voie să cazi.

Iubesc! Iubesc mult mai mult decât poate să încapă într-o fiinţă minionă. Nu ştiu însă, câtă iubire pot să păstrez şi câtă pot să ofer. Nu ştiu dacă se va termina vreodată, dacă e precum o sfoară de care tragi ca să ţii sau ca să laşi să plece ceva. Aici.. e vorba de iubire! Mi-am făcut de mult timp bagajele... am luat soare, maci, cântec, am luat nisip şi spuma valurilor, dantele de vânt şi dor. Am luat dorul de tine ce-l simt zilnic. E un dor lacom, încântător de voluptos. Şi da, te iubesc atât timp cât ce se află în bagajele mele întăreşte zi după zi... sfoara de care trag ca să te ţin lângă mine!
Mai aromat si mai personal aici

De ce sa simt ca te pierd cand tot ce castig e norocul de a mai vedea o data cum o luam de la capat? De ce sa simt asadar ca te pierd, cand castig eternitatea?
Mai aromat si mai personal aici

CURSA CONTRACRONOMETRU!

Suferinţa e o lege! Una dintre cele mai nesuferite.
Astăzi m-am oprit din joc. N-am râs, n-am plâns, n-am avut reacţii ciudate, n-am vorbit mult, n-am gesticulat, nu m-a interesat, n-am fost atentă, n-am crezut, nu m-a durut, n-am atins, n-am ştiut! Game over!
Pentru o zi am vrut să fiu autistă! da,da... "geniile idioate"( mai rău de atât nu puteau fi numiţi) care nu vor sa interacţioneze cu lumea pentru că nu au ce împărtăşi cu ea. Eu aş avea... vai, câte n-aş avea de împărtăşit! Dar azi am zis stop! Fără dureri de cap, fără priviri goale şi anemice, fără omul îmbâcsit de... om!

M-am oprit din mers, apoi din alergat, mi-am oprit vocea din zbieratul ei animalic, m-am răstignit şi am înviat, mi-am oprit respiraţia şi am închis ochii, apoi am început din nou să alerg oarbă, moartă, neştiind de mine! Suferinţa e o lege! Principala lege a evoluţiei. Te descopri suferind, te dezvălui suferind, te înţelegi şi te accepţi prin suferinţă.

Apoi străbaţi pădurea plină de cioturi şi noroi cu buzele împleticite, cu pleoaple legate şi cu viaţa spre moarte... ca să reînvi! Nu eşti martir! Nu suferi pentru pace în lume, pentru copiii flămânzi, pentru bolnavi şi singuratici... suferi pentru a începe să schimbi ceva în tine! După tine, potopul sau restul lumii aidoma ţie! Nu poţi schimba lumea prin suferinţa ta, dar poţi să-o faci sa o înţeleagă!

Stop joc! Start joc... pauza nu există! Pauza e sfârşitul sfârşitului.
Deci... nu încetaţi să fiţi oameni! Niciodată! Ar putea fi fatal!
Mai aromat si mai personal aici

Supergreva superprofilor!

Îmi place că anii mei de liceu au fost( şi încă sunt) marcaţi de două evenimente similare. Greva generală dintr-a IX-a care ne-a ţinut acasă vreo trei săptămâni şi tentativa aceasta cu iz de revolta dintr-a XII-a.
Mă amuză ideea de "cei trei paşi spre reuşită". Dacă nu îi ştiţi, ei sunt: greva japoneză( protestul acela cu panglici albe legate care mai de care mai original de braţ), greva de avertisment( aşa-zisul refuz de a mai preda... numai că asta se intamplă doar la figurat) şi, bineînţeles- greva generală( adică pauza total neprielnică în care nişte profesori pierd timpul şi leafa, iar noi ne rugăm să aibă minte şi să nu lipsească de la ore). Nu de alta, dar clasa a XII-a înseamnă timp care curge fără să fie simţit- o ora nefăcută- este un gol pe care îl umplem prin ore nedormite, recuperând. Ce frumoasă e şcoala! Greva aparută ca nuca-n perete( măcar de avea un teren de lupta mai nuanţat- gen perioada tezelor sau sfârşitul semestrului pentru a convinge totuşi) face vâlvă în toate şcolile. Da... vrem grevaaaaa! Vrem să stăm acasaaa! Vrem să dăm bani pe pregatiriiii! Vrem sa vă umplem şi noi şi statul buzunareleeee!
Ce bine e când toată lumea se înţelege cu toata lumea,nu? Stăteam şi mă gândeam cum li s-a ivit lor- sindicatelor ăstora, ideea de a intra în grevă când în momentul de faţă învăţământul nici măcar nu mai are ministru?! Este ridicol! Domnul ministru( că nici nu ştiu cum îl cheamă la cât de mulţi au fost în ultima vreme) s-a autosuspendat din funcţie pe motivul campaniei electorale( altă mâncare de peşte). Astea doua nu se amestecă acum, deşi, dacă stau sa mă gândesc, ideea profilor a fost şi mai stupidă tocmai din acest motiv. Cine le dă lor atenţie când toţi sudeaza rame pentru afişe gigant, împart fluturaşi, adună copiii şi bătrânii în parc la un ceai şi-o prăjitură?! Apoi aşa, din insistenţă, scoat un 28% pe anul viitor pentru cei cu salariul mai mic de nu ştiu câte milioane. Aşa!...Bravo! Încurajăm învăăţământul de proastă calitate, încurajăm apariţia ca ciupercile dupa ploaie a suplinitorilor de mâna a 15-a( pentru că numai ei mai au salariul mai mic de 8 mil. sau cât au zis ei). Vrem valori crescute de nonvalori!
Ah, ce-mi mai place ţara mea! Îmi place şcoala! Serios... îmi place, dar ea mă place pe mine? De ce trebuie să mă mai doară capul şi din cauza unei idei ţicnite apărute în mintea vreunui profesor?
Şi uite aşa, în cazul în care pe 18 ale lunii in curs "suferim" de vreun început de criza de timp( Doamne-fereşte! ptiu-ptiu), viaţa mea de liceu va fi întocmai precum un roman realist- circulară! Încep şi termin printr-o grevă de toată frumuseţea- aşa... ca să am ce raspunde când mă vor întreba peste ani ce m-a "marcat" în liceu!
Pam-Pam
Mai aromat si mai personal aici

Rugă

Aştept acel gând din viaţă veşnic irosit
la colţul duminicii strigătului tău.
Pentru tine, mii de gânduri au împletit
viaţa mea irosită în aceste duminici
neştiute.
Am aşteptat Don Juan-ul ce-a iubit
femeia, i-a mirosit părul, i-a străpuns
privirea, şi el n-a venit nici cu tine,
nici singur.
I-am aşteptat gondola de vise şi
am visat cum îi desfăceam masca
neagră ce-i închidea iubirea din
ochi.
Ţi-am aşteptat gândurile, rugându-mă
să ai curajul veneţianului şi să-mi
miroşi părul, să mă iubeşti.
Te-am strigat în fluierul vântului
să treci pe apa mării mele
cu gondola ta de vise,
aurită şi să vâsleşti duminici
consumate-n tihnă,
luându-mi bilet către
tine!
Mai aromat si mai personal aici

Amintiri...

Iarba dintre şine


Drumul e gol. Vântul stârneşte valuri în lanurile de grâu. Cumpăna înaltă a fântânii apleacă cerul într-o parte. Jgeabul s-a uscat de singuratate. Şi terasamentul de cale ferată, care trece în paralel cu drumul, e tot gol.
Mă gândesc că, pe şinele ruginite, n-a mai trecut nici un tren de la începutul lumii. Doar o amintire amăgitoare... Da, am început să te iubesc când iarba începuse să crească printre traverse. Mă clătinam visătoare pe şina îngustă şi tu mă ţineai de mână; îmi spuneai doar ce copilă sunt. Treceam zilnic pe aici. Înfloriseră o mulţime de maci si păpădii. Dar mai ales maci. Roşii. Terasamentul era gol şi pe vremea aceea. Îmi lăsam tălpile scrijelite de pietre şi apoi le dansam în iarba firavă. Alergam să prind soarele şi să-l arunc hăt, în marea albastră din închipuirea mea. Ah, şi ce dor mi-era de mare!
Întotdeauna am vrut să ajung până la capătul acelor şine, să le ştiu povestea întreagă. Niciodată nu m-ai lăsat. Mă prindeai de mijloc şi-mi spuneai râzând că e prea departe. Începeam să râd şi eu renuntând să mai alerg înainte. Alergam înapoi, ca racul. Până la fântână. Eram singurii care ne înduram să stăm lângă cumpăna ei. Şi să desenăm, în pământul jilav din jur, urme desculţe de paşi. Scoteai apă rece şi bună şi buzele mele ameţeau de sete. Şi tu spuneai iar că sunt o copilă a verii.
Acum trec singură pe lângă visele adormite între cei doi şerpi de metal, prin bălăriile ce aproape au acoperit cărarea vieţii, pe care am alergat mereu singură. Chiar că eram o copilă. Îţi mulţumesc că mereu mă opreai din goana mea inconştientă. Toate sunt amintiri: macii cu care nu m-am jucat niciodată şi de care, de atunci, nu mi-a mai fost dor. Decât azi. După atâta timp m-am întors. Acelaşi drum, altă poveste. Alt cer, alt apus, alt timp. Nici nu mai cresc maci printre şine- doar păpădii. E un sentiment ciudat, de oboseală parcă. Nu te caut. Să nu crezi c-am venit aici ca să te caut. Aştept doar să mai mişte cineva pământul şi să răsară şi altceva, în afară de buruieni, printre vechile şine de tren netrecut.
Mai aromat si mai personal aici

din nou... autoportret ( liric)

Mireasma ce sunt

Miros a izmă şi a şei de cai
A luni şi miercuri şi a luna mai,
Miros a iasomie şi mister,
Miros a ploaie-n margine de cer.
Miros a sare şi-a izlaz bătrân,
Miros a vis înmiresmat cu fân,
Miros a eu, a taină şi a zori,
Miros a sânge crud la subsuori.
Miros a veşnicie şi a tine,
Miros acum a tot ce mă mai ţine,
Miros a fum de zare destrămată,
Miros a naştere şi-a moarte toată.


Şi te-am avut...

Întreabă-mă cum se traduce
boaba de apă vie ce strâmbă
linii grele pe un obraz
neîntinat!
Întreabă-mă şi-ţi voi trimite
scrisorile de gânduri scrise
când gura încleşta cuvinte
şi inima vorbea, vorbea!
Întreabă-mă şi-ţi voi răspunde
prin stelele ce au căzut şi
ne-au săpat adânc în lume
două morminte- foc şi lut.
Întreabă-mă ce drept mai are
un vânt uitat de gând, de zare
să treacă iar prin părul meu
cu-atât nisip udat de mare?!
Ce vise... întreabă-mă dacă-am visat!
Mi-am amintit, am tremurat!

De ce am spart tavanu-n noapte
uitându-mă de jos în sus?
să văd un cer pătat_
să văd cum viaţa goală-i un păcat?

Întreabă-mă şi-ţi va răspunde
limba ta vicleană şi mâna ta
ce scrie strâmb cuvinte
şi gura ta ce-ntoarce juraminte
şi inima-ţi... ce-a fost cândva a mea!
Mai aromat si mai personal aici