În palme mă văd- zeiţă
protectoare a Olimpului tău,
teribila războinică
a Erosului nostru, fântâna
curată a lacrimilor
plebei. În sânge mă cred
şi mă lupt, sub nisip
mă trezesc după ploile
tale, în valul nostru
îmi las mareea să dezbine
malurile temerilor.
Peste tine mă botez
cu proprii picuri ai
trupului, peste tine cad
ultimele picături ale
secetei gândurilor.
În Olimpul tău mă păzesc
de arme, în el mă
despart de voalurile
transparente şi mă
acopăr cu armură grea. În Olimpul
tău, eu nu mai sunt demult
Zeiţă; mă îmbraci cu oameni
slabi, mă dezbraci de puteri,
mă arunci în mulţimea
decăzută. Mă arăţi cu milă,
mă strigi cu orgoliu şi
îmi orbeşti pasul.
În privirea ta mă las
cântărită, în mâna ta
îmi las armura, dar nu
şi armele. Spre tine pornesc,
şerpuind pe pământ,
în războiul cu mine,
cu fosta zeiţă, spre tine
închin trupul meu
sângerând, ca să cobori
şi să lingi ce-ai avut,
ce-ai pierdut...
Ce ademenitor suna ca iti lasi armura, dar nu si armele!
RăspundețiȘtergere