Truth or dare?!

Ce poate apărea mai interesant, începutul sau sfârşitul lumii? Şi da, e un fel de adevăr sau provocare. Trasăm limite de fiecare dată când suntem prinşi în uraganul gândurilor. Trăim mai intens decât ne-am fi propus. Să fie neaşteptatul, incomprehensibilul, să fie lumea sau întâlnirea ei cu propriile-i slăbiciuni?
Adevăr. S-o întrebăm. Lumea spune că interesant nu e nici începutul şi nici sfârşitul, interesantă e limitarea, autocontrolul, stăpânirea furiei şi a frustrării. Dezvoltarea lor este cea mai interesantă, te poate surprinde, te poate lua şi câştiga, într-un final, dar... nu neapărat.
Provocare. Trăieşte!, spune lumea. Pur şi simplu aminteşte-ţi că cineva aşteaptă să-i respiri apăsat în spatele urechii, aşteaptă unirea degetelor, tremurul mâinilor, atingerea privirilor de undeva de foarte aproape. Avem limite, dar nu în provocări, ci în adevăruri. Timpul curge mai lent acolo, mai sadic. Nu intervine niciun efect de bumerang, căci timpul provocării curge lacom, nu se luptă, doar curge. Timpul adevărului răsare mândru şi ne spune să închidem geamuri şi uşi, să ne disipăm şi să ne pironim impulsurile, să lăsăm loc limitării.

Îmi întorc capul şi privesc în urmă, acolo am lăsat lumea cu tot începutul ei. Mă voi întoarce să salvez cuprinsul, mă voi lupta să dezertez sfârşitul ei. Situaţiile prestabilite închid lumea într-o cuşcă de netrecut. Cascadele încetinite o arată cel mai bine, în forma ei brută, necolorată, credulă şi credibilă, nevoiaşă şi ofertantă. Timpul e năuc, nu-l putem măsura sau fixa, dar nici el nu ne lărgeşte vreun spaţiu. Fără timp! Nici cel al adevărului şi nici cel al provocării.

Cafeaua din zori sau vinul din noapte? Trăirea se mai confundă oare cu visarea şi dacă da, atunci adevar sau provocare?!